Cunoașteţi vreun român de peste 40 de ani care să nu vă vorbească cu groază despre sistemul sanitar din România? Care să nu se teamă de spitale? Există vreo zi în care să nu vă gândiţi cu rezerve serioase la bunul mers al unităţilor medicale de aici şi în care să nu auziți poveşti urâte de prin spitale? Sistemul sanitar din România a devenit subiect de conversație cotidiană.

Iar „dacă tema sănătății devine conversație cotidiană, înseamnă că ceva nu e în regulă. Vorbim mult despre sănătate când suntem sub asaltul bolii sau sub acela al unei obsesii ea însăși patologică”. Și vorbim prea puțin despre prevenție. Sistemul sanitar românesc e boala noastră cronică, despre care vorbim acceptându-i puterea ucigașă.

Suntem o țară bolnavă care construiește, dacă poate, spitale, nu politici de sănătate publică, nu sisteme de prevenție. Și suntem țara în care, dacă ajungi în spital, e posibil să ieși mai bolnav decât ai intrat. Ţara în care, dacă ieși din spital, sigur vei ieși cu capul plecat. Umilit, pus la pământ, obligat să accepți că, prin mărinimia sistemului, de data aceasta ai fost ajutat. Data viitoare însă… De data aceasta, ai putut intra pe uși la care accesul e interzis. Data viitoare însă…

Întrebări despre un sistem sanitar bolnav

Dar cum se face bine un sistem bolnav? Cum ajungem să nu mai vorbim despre sănătate ca despre un sistem care ne omoară? Cum schimbăm mentalități, cele ale medicilor deveniți regi peste viețile noastre, și cele ale pacienților, mereu mai pricepuți decât doctorii la care au apelat? Cum ne facem bine? Cum facem să ajungem tot mai rar prin spitale? Când o să reușim să nu mai luăm un pumn de medicamente în fiecare zi pentru a ține sub control bolile și fricile pe care le-am dobândit? Cum să facem să nu ne mai tratăm după ureche și să nu mai ajungem la medic când deja e prea târziu? Când vom învăța că medicina nu e o știință fixă? Când vom putea vorbi cu medicii de la egal la egal, de la pacientul care vorbește, la medic care ascultă?

Aceasta e subiectul pe care am decis să-l „tratăm” într-o serie de materiale dedicate sistemului de prevenţie medicală din România.
Şi am hotărât că cel mai bun start pentru această serie de materiale e un fotoreportaj. Unul care pleacă de la primul mesaj adresat pacienţilor din Arad, din România de peste tot, care trec pragul sistemului sanitar: „Acces interzis!”

Acesta e sistemul sanitar din România: un sistem cu acces interzis!

Acces interzis la sănătate!

Primul mesaj adresat asiguraților care trec poarta spitalelor, policlinicilor, cabinetelor medicale publice sau private, ambulatoriilor din România și care ne-a întâmpinat și pe noi încă de la intrarea în Ambulatoriului Spitalului Județean a fost: Acces interzis!

În cele două ore petrecute aici am citit pe uşile cabinetelor medicale zeci de mesaje, care toate îți spun același lucru: Accesul e interzis! Pericolul e iminent! Nu intrați! Nu deranjați!

Deşi nu le vezi printre mesajele scrise pe coli A4, lipite pe uşă, eşti sigur că pe uşile cabinetelor mai lipsesc doar câteva mesaje de genul: „Aici timpul dvs. e la dispoziţia noastră. Aşteptaţi. Cândva vă va reveni rândul”. „Nu vă grăbiţi”. „Nu ținem cont de programare”.

De cele mai multe ori când îţi vine totuşi rândul şi intri pe uşa pe care scrie mare „Acces interzis”, primul lucru care ți se întâmplă e să fii tras de urechi pentru că ai venit la medic doar acum, după ce ani de zile ţi-ai bătut joc de organismul tău, de sănătatea ta. De parcă treaba ta e să te duci la medic doar când eşti sănătos, iar sistemul să te trateze doar când n-ai boli. Nimeni nu e dispus să-ţi asculte povestea chiar dacă ea include și faptul că ai fost la medic când problema era minoră, dar ai fost pus pe fugă: nu se vine cu chestiuni minore în zona în care se tratează probleme majore. Între timp problema ta minoră a devenit o chestiune pentru care ai ajuns din nou la medic, dar un pic cam târziu.

Pe aici nu se intră!

O vizită la Ambulatoriul Spitalului Judeţean Arad ne-a făcut să ne dorim să nu mai ajungem vreodată în spitale: uşi închise, în spatele cărora nu ai cum să ştii dacă sunt cadre medicale sau nu, dacă oamenii sistemului au ajuns deja la muncă sau mai ai de aşteptat. Uşi cu zeci de mesaje pe ele, printre care cele mai important par a fi cele care îți comunică că nu ai voie acolo: Acces Interzis! Nu intrați nechemați! Pericol de iradiere! Warning! Totul, dublat de imagini cu aparate foto, telefoane, țigări peste care sunt puse semnele de interzis, având menirea de a-ți comunica că aici totul e interzis.

Alte mesaje lipite pe aceleași uși îți detaliază proceduri vechi și orare care oricum nu sunt respectate, dublate de noi afișe cu atenționări. Ai impresia că te-ai nimerit într-o lume în care, cu excepția așteptatului, totul e interzis, amendabil, inaccesibil și, desigur, periculos.

De vorbă cu asigurații supărați

Pierdut printre atâtea interdicții și pus în fața unor uși la care nu ai voie să bați (dacă bați, oricum nu ți se răspunde) și pe care nu ai dreptul să le deschizi, ca să afli cam cum stă treaba cu coada, cine la ce uși așteaptă și cine are informații dacă cabinetul la care ai programare e acum deschis și înăuntru se lucrează, alegi să te adresezi celorlalți asigurați care așteaptă pe holurile Ambulatoriului Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Arad.

Mare greșeală: nevii sunt întinși la maximum, oamenii au impresia că dorești să sari peste rândul format de la 7 dimineața, cu toate că prima programare e pentru ora 9. Nu poţi, nu ai dreptul să te grăbeşti mai mult decât ei, mai ales că ai ajuns doar la 11 în infern. Nemulţumirile îşi fac loc printre discuţiile din faţa cabinetelor medicale cu fiecare nouă întrebare pe care îndrăzneşti să o pui. Îţi e greu să afli dacă medicul e înăuntru. E mult mai uşor să afli cine a intrat fără programare înainte, ce rang poartă şi câte frustrări s-au adunat de când se stă la coada la medic, ce boli are fiecare și pe la ce medici au fost degeaba. Câteva povești triste îți storc inima de lacrimi: o bătrânică ajunsă la spital de la mai bine de o sută de kilometri distanță, dis-de-dimineață, pentru că atunci a avut tren și atunci a chemat-o medicul care a operat-o, a auzit de pe holuri (de unde altundeva) că azi acel medic nu lucrează. „Şi acum pe cine aşteptaţi?” „Pe oricine, maică, numai să se uite niţel la mine”.

Zâmbete pentru halate

Liniştea se lasă pe holurile nemulţumiţilor doar când pe coridor trece câte un asistent medical, un infirmier sau vreun medic, fie el şi rezident. Nu sunt ușor de distins după halate, aşa că fiecare dintre ei primeşte câte un zâmbet timid de la mai toţi pacienţii. Uneori zâmbetul primește înapoi un „Imediat”, alteori un „Mai trebuie să așteptați”.

Presa nu e bună în spitale

Când decizi să le spui că eşti din presă şi că ai venit doar să iei pulsul sistemului sanitar, constaţi că marea masă de asiguraţi aflată în faţa uşilor închise ale cabinetelor medicale se împarte în două mari categorii: cei care văd în tine oportunitatea ca lucrurile să se schimbe în bine, măcar în acel moment, iar uşa cabinetului să se deschidă mai repede pentru ei, și cei care nu vor să aibă probleme și, ca atare, nu vor nici măcar să stai lângă ei: vor doar să ajungă la medic, să primească un tratament și să poată merge acasă, fără ca cineva să le citească pe față nemulțumirea orelor pierdute pe la uşi. Nu vor să işte scandal, iar medicul să se supere cumva. E doar o zi pierdută în fața uşilor închise ale sistemului sanitar românesc. Doar atât.

Lecția neînvățată a bunului simț

Cei mai vocali sunt cei care au ajuns fără programare la Ambulatoriu. Sunt supărați că sistemul nu le-a deschis ușa din prima, iar medicii nu i-au primit la ce oră au dorit ei. Sunt singurii care nu stau cu capul plecat pe holurile Ambulatoriului așteptând să-și audă numele. Sunt cei care oricum nu înțeleg de ce îi trimitem să se programeze și de ce nu le dăm dreptate: ei au nevoie de medic acum! Acum se simt rău! Şi plătesc de o viaţă asigurări medicale! „Pentru ce? Pentru ce, dacă nu pentru acest moment?”

Nu i-a învățat nimeni care sunt regulile care ar trebui urmate. Nici despre respect şi bun simţ nu i-a învăţat nimeni. Zecile de mesaje de pe uși nu reușesc să-i învețe nici ele ad-hoc normele unui sistem care oricum nu face față propriilor reguli, pacienților, dezastrului intern.

Privind per ansamblu, nimeni nu i-a învățat pe români ce înseamnă să fii pacient, ce drepturi şi ce obligaţii ai, cine şi când te poate ajuta, aşa cum nimeni nu i-a învăţat pe cei din sistemul sanitar să fie şi oameni, indiferent care e gradul lor de epuizare sau de când nu şi-au mai luat concediu. Sistemul sanitar românesc oscilează între iritare şi fatalitate, între boli de netratat şi boli tratate prost, între ură și lipsă de empatie, între o ştiinţă fixă şi o minune de la Dumnezeu, doar pentru a sfârşi în încă un dezastru consemnat rece.

Eşecul sistemului e însă evident încă de la intrarea în spital: accesul la informații şi tratament, la medic, e interzis bolnavilor exact în zona în care ușile ar trebui să le fie deschise. Iar privaţii par să copieze tot mai mult sistemul public (poate şi pentru faptul că privaţii sunt tot cei din sistemul public).

Viitorul prevenţiei în România

Cum văd medicii arădeni sistemul sanitar românesc, cum îl văd politicienii, cei care fac politici publice locale, dar şi cei care le pot decide la nivel naţional, cât de bine reglementată şi susținută e prevenţia aici, care sunt tarele, dar şi care sunt paşii făcuţi cum trebuie în acest sector, care e viitorul și cum scăpăm de trecutul bolnav al medicinei din România, sunt chestiuni pe care ne propunem să la abordăm în viitoarele materiale pe tema prevenţiei sistemului sanitar românesc.

Citește și: Apăsăm și noi butonul de „panică”! Spitalul Județean Arad omite cu nerușinare date în urma cărora opinia publică să afle adevărul cu privire la cazul Lorena Radu