Ieri, 23 aprilie, a fost ziua Cărții. Minunat plasată după orice calendar: primăvara, când cerul de aprilie este capricios albastru și toate vânturile bat spre vară, când toate gândurile au libertatea inclusă, când inspirația curge în condei după cum respiri. Putea fi o zi minunată oriunde pe planeta asta și orele le puteai da la o parte ca pe niște file învechite dar pe care le-ai trăit savuros. Mă și gândeam de dimineață să-mi dedic ziua răsfoind file… să ating imaginar coperțile roase de timp, să le miros parfumul vechi și inconfundabil… Da, imaginar am reușit asta și chiar mai mult… dar brusc m-am trezit în mijlocul unui tablou grotesc și, din nefericire pentru orice cititor de calitate din țara asta, foarte real. Prima reacție a fost să mă amuz, dar pe măsură ce mușchii feței se ridicau către zâmbet mi-am dat seama de tragismul imaginii și am avut o senzație stranie, sentimentul de culpă că particip involuntar și sunt complice la o asemenea scenă și mai ales că nu pot schimba nimic din ce se întâmplă. Dacă tot a fost ziua Cărții, unii s-au gândit să-și bată joc, la propriu, de ea. Au avut ideea (fără vreun epitet adecvat) să-și bată joc de 50.000 de cărți, pe care le-au aruncat mulțimii…cică gratis. Pe lângă faptul că gestul este mai mult decât bădăran când îl faci cu o carte, este și umilitor pentru mulțimea care, fie și inconștient, a intrat în jocul ăsta. Nu cad în plasa impulsului de moment să analizez fețele oamenilor, dar pot să-i judec strict după comportament. În primul rând, un cititor adevărat respectă Cartea. Un cititor adevărat se bucură sincer să o plătească fie și simbolic. Un cititor adevărat, dacă o cumpără, o împrumută, la rându-i. Un cititor adevărat o respectă pentru că o simte vie, pentru că-l respectă pe cel care s-a așternut printre filele ei. De cei de vârsta bunicilor mei și care au rupt rândurile să umple plase de rafie cu cărți gratis mi-e milă. Încerc să pun gestul lor pe seama unui reflex bolnăvicios, dobândit în zeci de ani de stat la cozi pentru orice și cu frica de a nu fi îndeajuns pentru toți. De cei de vârsta părinților mei mi-e jenă mie să le bat obrazul și pun vina în cârca părinților lor. Pe cei de vârsta mea îi judec și nu-i iert. Nu-mi permit să asist fără nicio reacție la un spectacol absurd. Nu-mi permite speranța unor vremuri mai bune pentru copii mei să accept ca cei din generația mea să-și educe astfel odraslele. Pe cea pe care am văzut-o în imagini certându-și copilul (care nu cred să fi avut mai mult de 5 ani) că nu se apleacă să adune cărți de pe jos și-l amenința cu bătaia, aș încuia-o pe viață într-o cameră și aș pune-o să transcrie de mii de ori aceeași carte poate așa va învăța ce este ăla respect pentru scriitor, pentru munca lui, pentru munca celor care ajută cartea aia să prindă viață. Nu, nu așa se educă un copil! Nu așa faci din el un cititor responsabil și împătimit. În loc de un meniu la Mac, dă-i banii ăia sau du-te cu el într-o librărie și învață-l să cumpere o carte. Învață-l că munca se plătește, chiar și a unui scriitor. Învață-l că într-un Mall e de rău ca singurul loc nepopulat și mereu gol să fie librăria. Cumpără-i de ziua lui o carte pentru că e la fel de importantă ca un gadget. Ai ce învăța un copil nu să se-mpingă la lucruri gratis, nu să nu facă diferența între cadou și pomană. Educă-l să respecte în primul rând hârtia… indiferent de informația pe care o conține… că e ziar de can-can, revistă de specialitate, revistă de cultură sau chiar Hustler, carte de povești sau laureată Nobel, ajută-l să facă diferența și să-și arate respectul prin simplul fapt că nu o cumpără, o ignoră, e dezinteresat de domeniu sau orice altceva, dar nu-l instiga la lipsa respectului față de ea. Toți suntem vinovați pentru asta. Eu îmi asum vina și față de copii mei îmi cer iertare că nu pot să fac mai mult. Îmi cer scuze în numele celor care au organizat campania celor 50.000 de cărți aruncate pe stradă față de studenții care poate le-ar fi meritat și nu și le permit, față de copii din grădinițe și școli primare care nu au o carte în sala de curs doar pe cele aduse de acasă de doamna învățătoare sau de părinți. Și totuși, partea bună a serii vine de la un copil care, din fericire, este al meu: „Mama, știi, cartea pe care am primit-o, cea cu Bambi, e vie… Cine? Bambi e vie?…Nu, mama, cartea e vie. Are suflet,crede-mă!”…