A, nu , nu este alertă…
Scriitorul spaniol Carlos Ruiz Zafon a  evadat în această carte rescriindu-și istoria personală într-un mod inedit. Departe de a fi un roman rusesc desăvârșit, o broderie franțuzească romantică sau un periplu lent englezesc ce pare nesfârșit , Prizonierul cerului este o aventură misterioasă prin fascinta lume din și spre Cimitirul Cartilor Uitate în centrul vechi al Barcelonei. Personajul pe care l-a construit alege să revină la străzile Barcelonei în căutarea bărbatului care, odinioară, și-a pierdut sufletul și și-a uitat numele pe străzile acestui oraș blestemat , ars de timp. Povestea , structurată pe atâtea planuri câte gânduri chinuitoare a avut personajul, este una bine închegată. Întâmplările ciudate par reale și transformă citititorul într-un curios anonim care fie își ia rucsacul în spate și pleacă să caute singur Cimitirul Cărților Uitate, fie citește cu sufletul la gură fiecare pagină ca să ajungă , măcar cu un pas, înaintea personajului, să deslușească misterul care începe să învăluie din dimineața de Crăciun a anului 1957.Totul începe în singurătatea unui anticariat în care intră un străin misterios și interesat de unul dintre cele mai pretioase volume din magazin, o ediție frumoasă , cu ilustrații unice din Contele de Monte Cristo al lui Dumas. Odată cu această vizită se deschid firesc planurile unei narațiuni care combină aventura cu iubirea, evadările din închisoare cu temnița propriei existențe, schimbările de identitate cu dorința de a afla ce nume și ce genă are propria conștiință.

Autorul inserează în narațiune semne ale vieții sale umile și chinuitoare de scriitor. În spatele unui personaj minimalizat, un copist care-și ducea existența scriind la cerere și se mulțumea în a trăi într-un chioșc de ziare, stă ascunsă, de fapt, drama oricărui scriitor. Afișul de pe fereastra chioșcului de ziare pare aproape hilar și aproape trist… ca activitatea scrisului însăși: „Oswaldo Dario de Mortenssen – Literat și Gânditor. Redactăm scrisori de dragoste, petiții, testamente, poeme, contestații, felicitări, rugăminți, răvașe, imnuri, disertații, implorări, cereri și diferite compoziții în toate stilurile și metricile. Zece centime fraza ( cu excepția rimelor). Prețuri speciale pentru văduve, mutilați și minori.” Pare comic și tragic în același timp… în orice oraș, în orice timp și în istoria oricărei culturi.

Aventurile personajului sunt rupte din realitatea oricărui căutător al propriei identități. Fiecare zi e o ușă deschisă către un adevăr personal și pe care îl afli numai singur. Tot ce auzi în rătăcirile tale, tot ce ți se spune, tot ce ți se ascunde, sunt adevăruri netrecute pe file pe care singur trebuie să-ncepi a le scrie și care , la final, sunt cartea propriei istorii. Nu știu dacă vreodată există „acel final”, când se scrie despre viață… poate numai întâmplări terminate brusc și din care memoria își face jocul.

La final, pe când apele par să se fi liniștit și personajul să fi ajuns la regăsirea identității, cartea se deschide. Cuvinte de mult uitate revin cât să arunce din nou personajul spre noi căutări și-n alte lupte: „Și, dacă într-o zi, îngenuncheat la mormântul ei, vei simți că focul furiei încearcă să pună stăpânire pe tine, amintește-ți că în povestea mea , ca și într-a ta , a existat un înger care are toate răspunsurile…”.

Carlos Ruiz Zafon ,scriitor spaniol, născut în 1964 la Barcelona. A lucrat în pubilicitate, a colaborat la ziarele „La Vanguardia” și „El País” și, pentru câțiva ani, a locuit la Los Angeles, unde a lucrat ca scenarist. Și-a început cariera literară în 1993 cu o carte pentru copii, El Príncipe De La Niebla („Prințul din negură”), pentru care a primit Premiul Edebe. Prizonierul cerului este al treilea volum dintr-un ciclu de romane care începe cu Umbra vântului și Jocul îngerului. Am făcut referiri despre ultimul volum în speranța că, din curiozitate, să citim cu vântul spre îngeri și să ajungem la cerul unui scriitor care, cu naturalețe, descrie misterul și, cu acceptarea cititorului, se pierde în povești despre viață.