Europa arde, la propriu! În Franța, Italia, Belgia, Spania, Portugalia, până și-n Albania, sute de mii de oameni au ieșit în stradă și au distrus, au spart, au incendiat tot ce au apucat. Protestează pentru diverse revendicări, unele perfect justificate, altele discutabile. Toate, însă, declanșate parcă la comandă și desfășurate cam după același scenariu, numitorul comun fiind furia.

O furie care a generat o violență care ne duce cu gândul la alte vremuri. Și alte zone, îndepărtate de Europa – cum să dai foc, în plină stradă, unei femei care îți cere să nu-i distrugi bunurile?

Totuși, de unde izvorăște această furie de-a dreptul sălbatică? Trimiterile la scumpirea vieții, criza energetică, lipsa perspectivelor pentru tineri, problemele școlii, alienarea și altele asemenea, par, totuși, explicații de suprafață ale unei crize mult mai profunde. Nu doar criză economică sau socială, ci una a autorității, a educației, a responsabilității și, în ultimă instanță, a capacității Europei de a se guverna.

Europa are adversari. Dar și vulnerabilități

O Europă unită, coerentă politic, puternică economic și cu potențial militar, nu convine tuturor. Rusiei în primul rând – agresiunea militară din Ucraina este și un test pentru Europa, care testează capacitatea ei de a se mobiliza pentru un răspuns la un eventual atac.

Apoi, Statelor Unite – deocamdată doar gruparea reprezentată de președintele Trump (așa numita MAGA) și-a exprimat deschis aversiunea față de Europa Unită și, mai ales, independentă de SUA. Ce va fi în viitor, este greu de anticipat – dar alegerile din 3 noiembrie vor ajuta Europa să-și aleagă calea.

Desigur, și Islamismul radical trebuie amintit ca dușman ideologic al civilizației europene secularizată și libertină.

Dar Europa are și slăbiciuni proprii evidente. Una dintre acestea este că, deși a avut timp să observe transformările societății și pericolele care le însoțesc, amenințând valorile care stau la baza construcției europene, nu și-a construit mecanisme de autoapărare – nu și-a dezvoltat anticorpi și nici nu a inventat vaccinul împotriva acestei „boli” grave.

Tinerii educați să revendice și o democrație rămasă în urma societății

Poate cea mai gravă vulnerabilitate europeană este criza educației. Nu-i vorba doar de rezultatele școlare – deși, suficient de îngrijorătoare și acestea –, ci mai degrabă de filozofia educațională pe care a adoptat-o în ultimele decenii.

În ultimele decenii Europa a extins permanent drepturile copilului și adolescentului. În același timp însă, a redus atât autoritatea părinților, cât și a profesorilor, politică educațională – poate, insuficient explicată sau greșit aplicată – a generat confuzia între protecție (absolut necesară!) și eliminarea autorității educative.

Protejarea copilului nu înseamnă transformarea părintelui într-un simplu furnizor de servicii și nici a profesorului într-un funcționar educațional obligat să-și negocieze permanent cu elevul propria autoritate.

Școala europeană pare tot mai preocupată să formeze cetățeni implicați în marile teme politice și sociale ale prezentului – ecologie, identitate, diversitate, drepturi, activism civic – fără să asigure și cunoștințele fundamentale necesare înțelegerii acestor teme și a implicațiilor lor sociale.

Rezultatul este că Europa a educat generații întregi de copii în spiritul dreptului de a protesta, dar fără a-i fi pregătit să înțeleagă mecanismele împotriva cărora protestează. Iar de aici, până la convingerea că voința unei mulțimi adunate în stradă trebuie să prevaleze în fața unei hotărâri judecătorești, nu este decât un pas mic.

George Simion ordonă din Parlament: „Eliberați-l pe Georgescu!”

Sistemul educațional european „produce” tineri bine pregătiți să conteste, dar cam nepregătiți să construiască. Și asta, într-o Europă ce trăiește de decenii într-o contradicție aproape absurdă. Este progresistă când vine vorba despre transformarea valorilor și a raporturilor sociale, dar profund conservatoare în privința mecanismelor prin care se exercită puterea.

Europa a adoptat schimbări radicale în definirea familiei, educației, identității sau libertăților individuale, dar continuă să administreze societatea prin instituții concepute pentru o lume care nu mai există.

Democrația reprezentativă, să-i spunem clasică, presupune exercitarea puterii cetățenilor în principal prin vot. Alege, apoi așteaptă următoarele alegeri pentru a-i sancționa pe cei care l-au dezamăgit.

Doar că, între timp, am intrat în era digitală și a rețelelor așa-zis sociale, în care totul funcționează, după alte reguli și în alt ritm. Astăzi, nu trebuie să așteptăm următoarele alegeri pentru a-i „taxa” pe aleși. Aproape instantaneu putem intra în legătură cu sute de mii de oameni, putem mobiliza în câteva ore mari mulțimi pentru o manifestație de protest și astfel putem influența opinia publică mai mult decât un partid politic.

Cu atât mai mult cu cât și partidele, la fel ca aproape toate structurile instituționale din Europa, sunt rigide când este vorba de comunicare (multe verificări și aprobări). Iată cum internetul și rețelele sociale au schimbat radical raportul dintre cetățean și autoritate, chiar mai mult decât s-ar fi așteptat decidenții.

Putem spune că „revoluția digitală” a făcut posibilă aparția unor noi centre de putere, care dau senzația că sunt „ale poporului”. În realitate, nu au legitimitate electorală și nici legală – nu se supun vreunui mecanism de responsabilizare în concordanță cu scopul exercitării, să-i zicem, activității.

Un influencer poate mobiliza zeci de mii de oameni, fără să se formalizeze cu procedurile și avizările legale – e drept, de multe ori excesiv birocratizate – poate răspândi informații (false sau adevărate, în funcție de interesul său) ori poate alimenta ostilitatea împotriva unei instituții, (pentru atingerea unui anumit scop personal) fără grija responzabilității și fără opreliști „birocratice”.

              Bogdan Peșchir, influencer (Foto: euronews.ro)

Iar o asemenea forță nu putea fi ignorată de acei actori sociali sau politici care au interese în zona puterii politice, economice, financiare, militare. Cetățeanul? Este fericit că i s-a oferit o nouă platformă pe care-și poate striga nemulțumirile și visează că este deținătorul puterii…

Autoritățile lumii democratice, nu doar europene, încă nu au găsit modalitatea prin care această nouă putere să fie însoțită de o responsabilitate corespunzătoare, fără a transforma responsabilizarea în cenzură, iar aceasta a devenit una dintre marile probleme nerezolvate ale democrației contemporane.

În fața acestei revoluții a comunicării, instituțiile europene continuă să comunice birocratic, prudent și, uneori, absurd de corect politic. În timp ce un zvon poate traversa continentul în câteva ore, o instituție publică are nevoie de zile ca să formuleze un răspuns. Și când în sfârșit vine răspunsul, descoperim de multe ori că nu mai spune nimic.

Problema este că dacă o instituție publică nu poate răspunde clar și simplu, spațiul lăsat fără informație nu rămâne gol. Îl ocupă influencerul, propagandistul, extremistul, politicianul populist sau serviciul de propagandă al unui stat străin. Astfel, manipularea explică în locul și în defavoarea instituției. Și o face mai repede, mai simplu și, de multe ori, mai convingător.

O bună și eficientă comunicare a instituțiilor generează încredere socială, iar această încredere reprezintă cel mai puternic stimulent imunitar al unei democrații.

Bunăoară, o societate care are încredere în alegeri este greu de convins că un rezultat nefavorabil reprezintă o fraudă. La fel, o societate care are încredere în guvern poate accepta chiar și măsuri dureroase, dacă acestea îi sunt explicate bine, la timp și corect. Dar când încrederea dispare, orice explicație oficială devine suspectă.

Desigur, cauzele protestelor care au aprins Europa sunt mult mai multe și mai complexe. Între aceastea, sunt unele subiecte despre care Europa va trebui să vorbească mult mai serios decât a făcut-o până acum, cum ar fi integrarea imigranților, eficiența justiției, raportul dintre drepturile infractorului și cele ale victimei, criza familiei și pierderea unor repere morale comune.

Totodată, va trebui să învețe să-și restabilească echilibrul conceptual, pentru că Europa a slăbit vechile forme de autoritate, fără să reușească să pună în locul lor altele,  capabile să organizeze societatea pe care a creat-o.

Civilizația europeană s-a născut din întâlnirea filosofiei grecești, a dreptului roman, a creștinismului și, mai târziu, a umanismului și Iluminismului. Religia, în special creștinismul, a contribuit decisiv la formarea unor norme morale privind familia, responsabilitatea individuală, raporturile dintre generații și solidaritatea comunitară, care au rezistat vreo două milenii.

Europa a renunțat, în bună măsură, la autoritatea socială a religiei – este dreptul ei. Doar că nu a reușit să pună în loc un mecanism la fel de puternic de transmitere între generații a responsabilității, obligației, limitei și respectului pentru celălalt.

Europa nu duce lipsă de politicieni, ci de lideri capabili să privească dincolo de următoarele alegeri, capabili să înțeleagă consecințele deciziilor pe care le iau. Iar Europa, după decenii în care a distorsionat raportul dintre drepturi și obligații, a relativizat autoritatea și a schimbat radical filozofia educației, va trebui să-și dezvolte mecanismele care s-o ajute să gestioneze rezultatul propriilor sale politici.

Citind toate acestea, ați avut cumva senzația că vorbim despre problemele societății românești? Aveți dreptate. Sunt și problemele noastre cu noi, cu conducătorii noștri, cu influencerii noștri. Pentru că am fost și suntem europeni.