„Pasiune”, „Dragoste”, „Teamă”, „Vinovăție”, „Regret”, „Invidie”, „Orgoliu”, „Onoare”, „Tentație”, „Izbăvire”, „Speranță”. Sunt doar câteva dintre trăirile pe care, la propriu, calcă publicul Festivalului Internațional de Teatru Clasic Arad (FITCA) în aceste zile, în holul Teatrului Clasic „Ioan Slavici”. Cuvintele lipite pe podea sugerează universul afectiv al selecției oficiale și, totodată, rolul universal al teatrului, cuprins în legendarul simbol cu două fețe, care evocă cele două emoții primordiale: bucuria și tristețea.

Dacă prima seară a festivalului a trepidat zgomotos sub semnul veseliei și al râsetelor, cea de-a doua (duminică) a întors radical perspectiva spre spectrul emoțional opus, înghesuind în lumina reflectoarelor cele mai întunecate trăiri omenești. „Nunta mută” și „Iona” au coborât adânc în abisul unor noțiuni precum „Tragedie”, „Traumă”, „Disperare”, „Alienare”, „Nihilism” și „Moarte”.

Primul spectacol, „Nunta mută”, coproducția Teatrului Jókai din Békéscsaba și al Companiei Aradi Kamaraszínház, în regia arădeanului Tapasztó Ernő (adaptare după filmul omonim de Horațiu Mălăele, bazat pe o poveste reală), a început lejer ca o comedie melancolică, construită în jurul freneziei tipice dinaintea unei căsătorii și al tumultului de emoții care însoțește desprinderea unei fiice de familie, plecarea ei pe propriul drum în viață: nerăbdarea amestecată cu tristețea despărțirii, inevitabilele amintiri depănate, teama de ceea ce urmează, dar și speranța, emoția și curiozitatea în fața orizontului necunoscut. Toate, reunite într-o singură zi, într-un amestec delicat de bucurie și neliniște.

Întreaga gamă de stări sufletești pe care o poate traversa o familie într-o asemenea zi importantă… era larg întinsă pe masă.

Febra pregătirilor pentru nuntă doar a intensificat cavalcada emoțională: orchestra? Este! Masă? Este! Scaune, față de masă, farfurii, cuțite, furculițe, pahare, șervețele, piper, muștar, pâine, flori, lumânări, supa, carnea, sarmalele, vinul!… totul era la locul lui. A ajuns chiar și preotul, cu o predispoziție deosebită pentru a binecuvânta întreaga adunare și tot ce s-a poftit, cozonacul și salata, merele, perele, prunele și cireșele… și-apoi, nu a mai rămas decât petrecerea!

Acela a fost însă momentul în care totul a luat o întorsătură nefavorabilă.

Foto: Aradi Kamaraszinhaz, Facebook

Veselia a fost suspendată prin decret oficial. Un reprezentant al statului a întrerupt distracția și, în numele tuturor organelor supreme ale Republicii, a anunțat moartea Marelui Conducător — Tatăl Popoarelor, Făuritorul Păcii, Călăuzitorul Națiunii și alte nenumărate titluri de slavă — și instituirea imediată a doliului național.

Timp de șapte zile, orice formă de bucurie a fost declarată ilegală: nunți, dansuri, muzică, aniversări, botezuri, cântece, ciocnitul paharelor, bucuria – în toate manifestările ei. Iubirea și plăcerea, de asemenea, deveneau fapte incompatibile cu solemnitatea națională. Până și nașterile trebuiau amânate, iar moartea oamenilor de rând era suspendată simbolic: în aceste zile, națiunea avea voie să jelească un singur mort.

Masa festivă trebuia desființată, muzica oprită, decorațiunile îndepărtate, hainele de sărbătoare abandonate. Orice încercare de a nesocoti decretul era declarată o crimă împotriva statului. A început – oficial – „Nunta mută”… iar destul de curând, spectacolul s-a transformat într-o veritabilă tornadă emoțională, azvârlind totul periculos de aproape de panta șocului și a terorii, spre un vârtej de coșmar la care nimeni nu s-a așteptat într-o asemenea zi fericită. Cu atât mai puțin publicul din sala teatrului.

Desigur, în cazul „Iona”, publicul știa foarte bine la ce să se aștepte.

Evident, celebra parabolă dramatică a lui Marin Sorescu a fost orice, numai o vizionare ușoară nu. Spectacolul adus pe scena Teatrului Clasic „Ioan Slavici” de către Teatrul Național „Radu Stanca” din Sibiu, în regia lui Silviu Purcărete – o coproducție internațională cu Tokyo Metropolitan Theatre – a înghițit toate stările existențiale aferente, de la singurătate la disperare și de la traumă la halucinații frate cu moartea… ori frate cu existența subliminală însăși… acel punct în care linia despărțitoare a realității e ireparabil cenușie, nimic mai mult decât o amintire vagă, o simplă idee capturată-n bezna minții.

Actorul Adrian Matioc (în rolul lui Iona) a tranzitat cu ușurință drama banală a pescarului obtuz spre tragica odisee în eternitatea captivității. Prins ca un biet peștișor în cârligul nemilos al sorții, în acel microunivers pierdut în largul mării, agățat de firul întins al propriilor gânduri, sentimentele naturale ale lui Iona – precum frica, teroarea sau exasperarea – s-au metamorfozat, dubios de rapid, într-un exercițiu copios de liniștit – și prelungit – de raționare și raționalizare a conștiinței, ca un zvâcnet definitiv al instinctului de conservare. În locul strigătelor surde s-au instaurat doar ecourile cu triliarde de sensuri, reconstruind și extinzând realitatea mișcorată din fragmente ale imaginației, din amintiri plutitoare în eter, din speranțe moarte.

Foto: tnrs.ro, Mihaela-Marin

În loc să o îngusteze, decorul mai degrabă sugestiv, fragil și mobil, a amplificat povestea de viață curioasă – atât cât a mai rămas după apariția fatidică a balenei – a săracului Iona. De fapt, aprinzând luminile imaginației și navigând dinspre mit biblic și meditație filosofică înspre horror psihologic, la un moment dat, scenografia și luminile gândite de Dragoș Buhagiar erau cât pe ce să împingă povestea spre o versiune minimală, neromanțată, a filmului „Strălucirea eternă a unei minți neprihănite”. Aproape că te puteai aștepta, în ultimele momente, ca întreaga montare să fie consumată, bucată cu bucată, de nonexistență… însă regizorul și scenograful au ales să facă exact contrariul: au iluminat cu generozitate scena, trecând, practic, dincolo de existențialism.

Acolo unde se termină literatura și începe, de fapt, teatrul.