Sociologul Remus Ștefuleac scrie, într-o recentă postare pe facebook, că „Intenția de vot pentru populismul radical continuă să crească”. Cum nu a numit partidul populist radical, nu putem decât să presupunem că este o formulă prescurtată, mult mai ușor de înțeles, a consacratei formule „dreapta radicală”.

Și, desigur, bănuim că se referă la AUR (SOS și POT ies din discuție pentru că vom constata „dispariția lor din viața parlamentară”), singurul partid din zona populist suveranistă activ în ultima perioadă.

Dincolo de identitatea partidelor, putem spune că populismul radical este atitudinea politică îndreptată spre critica demagogică a elitelor, dar mai ales spre contestarea instituțiilor, a regulilor și, în general, a mecanismelor democrației liberale, propunând schimbări politice și constituționale majore. Scopul urmărit fiind, desigur, câștigarea simpatiei populare.

Până aici, nimic nou. Astfel de „predicții” au devenit banale și neinteresante după ce unele institute de sondare a opiniei publice au exagerat mult creșterea AUR pentru a manipula cetățenii în interesul unui partid.

Manipulare nelimitată despre răspunderea limitată la SRL-uri și noile reflexe fiscale ale statului

Mai departe însă, sociologul face o afirmație interesantă legată de cauza care a dus la această creștere a intenției de vot a românilor în favoarea curentului populist radical: „Reprezentanții săi politici acționează eficient, cu strategii coerente, de manual”.

O afirmație care, în lipsa precizărilor autorului merită o abordare mai atentă întrucât, susține cunoscutul sociolog, aceste strategii „de manual” vor propulsa partidul populist radical pe primul loc, dacă s-ar ajunge la alegeri anticipate. Ceea ce înseamnă că strategiile „de manual” ne vor influența viața și ar trebui să știm în ce constau.

Nu de alta, dar AUR a mai recurs la diverse „strategii de marketing” cu case la prețul unei Dacii cu îmbunătățiri…

Ce a făcut partidul radical?

În termeni generali, strategia nu este foarte complicată. Ce au făcut, în fond cei din partidul populist radical? În primul rând, au construit opoziția „popor” („noi”) versus „elite” („ei”),  au identificat adversari ușor de reținut  -„sistemul”, partidele tradiționale, Bruxelles-ul, globaliștii, corporațiile, presa, străinii veniți în țară să muncească.

Apoi, au exploatat nemulțumirile reale ale cetățenilor – arătând cu degetul spre partidele care au guvernat țara -, au folosit intens rețelele sociale cu mesaje simple, chiar simpliste, dar apte să stârnească emoție.

Mai mult, au învățat să răspundă electoral criticilor venite dinspre instituții sau presa tradițională („vedeți, sistemul se teme de noi și încearcă să ne reducă la tăcere”).

Partidul populist radical a înțeles că nu trebuie să convingă întregul electorat, doar să-și consolideze nivelul propriu de simpatizanți pentru că în timp nemulțumirea difuză a celorlalți se va converti în vot „de aur”, chiar fără să fie convinși de mesaj („Ăștia măcar spun ce gândesc eu și ceilalți nu vor să spună”).

Oricum, cert este că, radicali sau nu, populiștii nu au creat ei ruptura dintre cetățean și partidele tradiționale. Au găsit-o, au înțeles-o și au transformat-o în capital electoral. Este exact modul de acțiune al Seviciilor rusești de manipulare în țările care le interesează…

Pe de altă parte, ascensiunea AUR  nu poate fi explicată doar prin ceea ce a făcut el bine. O parte a explicației trebuie căutată și în ceea ce nu au făcut sau au făcut prost partidele tradiționale.

A trecut un an și jumătate de la șocul alegerilor parlamentare din 2024, urmat imediat de o tânguire a celor mai importanți membri ai partidelor tradiționale. S-au prezentat Ciolacu și Ciucă în fața „poporului” (de fapt, la tv) spunând că au înțeles mesajul transmis de alegători, apoi, nimic. După ce au vărsat lacrimi de crocodil și-au văzut de ale lor, hrănind astfel „balaurul” populist radical, căruia i-au oferit astfel, gratuit, unul dintre argumentele sale fundamentale: „Toți sunt la fel. Doar noi suntem din afara sistemului”.

După catastrofa de la alegeri, era nevoie de o clasă politică responsabilă, sinceră și profesionistă atât în ceea ce privește gravele probleme economice, cât și în ce privește comunicarea cu cetățenii. Din păcate, nu a fost nici responsabilitate, nici sinceritate, nici profesionalism.

Premierul, miniștrii și ceilalți responsabili politici nu au fost capabili să înțeleagă gravitatea situației de după alegeri, să vadă și să evalueze ruptura dinte cetățeni și clasa politică, precum și absoluta necesitate de a reintra în dialog cu cetățenii, sincer și profesionist.

În astfel de situații, sinceritatea este absolut obligatorie, dar nu suficientă. Este nevoie și de profesionalism, atât în găsirea celor mai potrivite măsuri fiscal-economice sau administrativ-juridice, dar și în comunicare.

Comunicarea profesionistă presupune construirea unui discurs public al sacrificiului, coerent, în care să se găsească răspunsuri la întrebările grele care frământă populația – unde suntem și cum am ajuns aici?; ce trebuie făcut și cât durează?; ce se întâmplă dacă nu facem nimic?; dar, mai ales, ce face statul însuși înainte de a cere sacrificii cetățeanului?

Pentru că nu poți spune unui om că trebuie să plătească mai mult sau să primească mai puțin pentru munca lui și, în același timp, să lași să se vadă că statul și clasa politică nu renunță la nimic.

Or, exact asta s-a întâmplat. După un an și jumătate de sacrificii, încă nu există un  răspuns oficial la întrebarea: cine se face vinovat de imensul deficit bugetar? În acest fel, normal, a fost ușurată intrarea în joc a populismului care nu a ezitat să transmită mesajul că „tu, cetățean, plătești dezastrul lăsat de ei, iar ei își păstrează privilegiile”. Deși, privilegiile și le păstrează și populiștii radicali.

Un guvern care urma să ia măsuri nepopulare trebuia să-și organizeze un fel de celulă strategică de comunicare, care să explice reformele înainte de aplicare, să monitorizeze și să răspundă rapid informațiilor false sau manipulatoare, să-i pregătească pe miniștrii și purtătorii de cuvânt și să urmărească permanent ce anume nu înțelege populația.

Și, în orice caz, Bolojan nu trebuia să fie cel care anunță toate nenorocirile. Premierul trebuia să apară rar, când urmau să fie comunicate decizii majore (explicate în prealabil) și pentru asumarea politică. Detaliile dureroase puteau fi explicate de ministrul de resort, secretarul de stat, ministrul Finanțelor etc.

Bun, Bolojan a intrat în luptă fără a avea cine știe ce experiență în „politica mare” și, poate, nu avea de unde ști cum e cu strategiile astea. Dar PNL?

AUR nu a crescut doar pentru că a comunicat „ca la carte” nemulțumirea. A crescut și pentru că guvernul și partidele din arcul guvernamental au comunicat neprofesionist. Situație care, cu siguranță nu se va schimba prea curând. Pentru că politicienii noștri nu vor înțelege prea curâns că în politică, realitatea nu vorbește niciodată singură. Cine nu o explică lasă altora libertatea de a o interpreta.