Antivaccinist este un cuvânt aparent inofensiv, cu nimic mai „rău” decât, să zicem, anticafegist. Dacă până nu demult, aproape că nici nu exista în vocabularul public, acum are forța unui curent de opinie, căruia i-a dat numele, curent care a transformat vaccinul, în subiect politic, religios și ideologic. Orice vaccin, nu unul anume.

Cuvântul dar mai ales curentul „antivaccinist” a împărțit societatea românească în două tabere, cu aceeași forță cu care a făcut-o un alt cuvânt-curent, la fel de inofensiv în aparență, antiglobalist, cu variantele sale cunoscute, suveranist și antisoroșist.

Firesc, odată cu manifestarea publică a adepților curentului antivaccinist, a apărut și tabăra adversă, cea a vacciniștilor. Disputa dintre cele două „tabere” a fost purtată cu argumente aparent medicale, de parcă am fi asistat la un schimb de idei în epidemiologi, virusologi, specialiști în boli infecțioase și vaccinologi. Deși totul părea că se derulează având în centru omul și medicina, în realitate, miza nu a fost niciodată medicina. Iar omul, cu atât mai puțin.

De fapt, nu putea fi o singură miză, când au fost atâtea personaje malefice în toată povestea asta a vaccinurilor. A fost, bunăoară, personajul antivaccinist sincer, care a crezut cu toată convingerea că vaccinurile fac rău. Cei mai mulți, evident, fără pregătire medicală, dar cu convingeri ferme și vehemente. Au fost și medici antivacciniști, dar nu puteau face parte din această categorie a persoanelor sincere.

Greu de crezut că un medic poate fi antivaccinist și, totodată, sincer. Ori una, ori alta, tertium non datur, cum ar spune latinii (a treia cale nu există).

Este și personajul antivaccinist interesat, care vrea să obțină ceva din răspândirea teoriilor antivacciniste.

În această categorie pot intra și medici, preoți, influenceri și alte categorii de oportuniști care nu ar fi putut obține nici bani, nici notorietate practicându-și meseriile, așa cum au obținut din antivaccinism – cine ar fi cunoscut-o, bunăoară, pentru activitatea de pneumolog pe răposata doctoriță din Oradea, dacă nu s-ar fi lansat în teorii conspiraționiste despre vaccinurile din pandemie?

În timpul pandemiei, tema vaccinării a devenit o adevărată platformă politică și, desigur, electorală. Astfel, încet, încet, tema vaccinului a fost „condimentată” cu libertatea, apoi a fost lansată ideea luptei împotriva sistemului și a globalismului, simbioza antivaccinist-suveranistă fiind o rețetă de succes electoral asigurat, mai ales după asocierea cu populismul, sub forma unui discurs antielitist.

E drept, nu s-a mai strigat „noi muncim, nu gândim”. În schimb, un actor cu notorietate a lansat ideea răzbunării prin aruncarea adversarilor „în canal sau la canal”! Nu neapărat a elitelor (asta au propus alții, pe rețelele de socializare), dar nu este mai puțin grav nici faptul că vizați erau adversarii politici… Citiți și vă minunați:

Propunere suveranistă de răzbunare: dacă vor câștiga alegerile, adversarii vor fi trimiși la Canal 

Desigur, au mai fost și „antivacciniști” care, profitând de ocazie, au pus și ei umărul la slăbirea încrederii în stat, în instituțiile sale. Aceștia, dimpreună cu acțiunile lor nu fac obiectul acestei discuții. Dacă cineva nu înțelege, asta e.

Pentru toți acești antivacciniști sinceri sau interesați, vaccinul era doar un pretext, iar banii, notorietatea și statul, un scop. Și scopul este cel care contează, indiferent de consecințe sau de victime.

Problema efectelor create de curentul antivaccinist trece dincolo de pandemie și de vaccinurile din acea perioadă, care încă mai stârnesc reacții – este foarte ciudat cum decizii privind achiziția de vaccinuri este contestată cu oarecare succes, iar alte decizii politice sunt „uitate”, ca să nu mai spunem de deciziile privind unii politicieni făcuți scăpați de justiție prin decizii cel puțin curioase.

Desigur, medicina nu a pierdut în urma atacului antivaccinist. Cercetarea medicală și-a continuat drumul iar vaccinurile continuă să fie dezvoltate și evaluate după criterii științifice.

În schimb, statul român este marele perdant întrucât a pierdut bătălia pentru încrederea propriilor cetățeni. S-a vorbit enorm și se va mai vorbi despre Olivia Steer și alți influenceri, despre medicii antivacciniști sau preoții care au predicat împotriva vaccinării (deși oficial, BOR a susținut campania de vaccinare) și despre politicienii care au descoperit că mesajele antivacciniste aduc voturi.

Toți au avut, într-o măsură mai mare sau mai mică, un rol în această poveste, dar nu ei reprezintă adevărata problemă. Vor exista mereu astfel de acțiuni și de oameni convinși că „știu ei sigur”, că „medicii ascund adevărul”, că „guvernele mint” și care vor propaga câte un mesaj anti-ceva – antiglobalist, antisuveranism, antivaccinist, anticomunist, anticapitalist și așa mai departe.

Doar că nu aceste acțiuni reprezintă eșecul statului. Eșecul începe în momentul în care instituțiile publice nu mai sunt capabile să câștige competiția pentru credibilitate.

Campania de vaccinare împotriva HPV din 2008 ar fi trebuit să fie primul semnal de alarmă. Comunicarea a fost slabă, reacțiile au fost întârziate, iar neîncrederea populației a fost tratată superficial. După acest eșec, instituțiile statului român ar fi trebuit să înțeleagă importanța comunicării, dar mai ales importanța calității și sincerității comunicării în secolul XXI.

Eșecul campaniei de vaccinare împotriva HPV a arătat că siguranța sanitară nu mai depinde doar de existența unui vaccin, ci, poate în egală măsură, de capacitatea statului de a apăra adevărul într-un spațiu public invadat de manipulare și dezinformare.

Statul român nu am înțeles nimic din acest eșec iar pandemia de COVID-19 și curentul antivaccinist a găsit România din nou nepregătită. În timp ce pe rețelele de socializare circulau zilnic mii de informații false – iar după dezvoltarea primului vaccin, informații cu mesaj antivaccinist – autoritățile au reacționat lent, contradictoriu și, de multe ori, defensiv.

Mai mult ca sigur, oricât de pregătit ar fi fost, n-ar fi putut elimina dezinformarea – niciun stat democratic nu poate face acest lucru. Dar statul avea obligația să fie pregătit pentru a face față onorabil și cât mai eficient posibil, dezinformării. Statul trebuie să știe să construiască din timp încredere, să formeze din timp specialiști în comunicare publică și în demontarea mecanismelor de dezinformare și manipulare a cetățenilor.

Un stat nu poate invoca propria nepregătire ca scuză pentru propriul eșec – statul român a „rezolvat” altfel această problemă, pentru că nu și-a pus problema să-și asume vreun eșec, deci orice principiu și-a pierdut aplicabilitatea.

Nu întâmplător, astăzi, România se confruntă din nou cu cazuri grave de rujeolă, iar copiii mor din cauza unei boli care poate fi prevenită prin vaccinare. Își asumă cineva aceasstă situație?

Nu am auzit lideri ai curentului antivaccinist sau politicienii care și-au construit notorietatea pe discursul antivaccinist să-și fi exprimat regretul față de părinții care și-au pierdut copiii. Cinici cum îi știm, ar putea spune, eventual, că a fost o acțiune de marketing…

Statul, nici atât nu este dispus să-și asume propriul eșec. Deși este vădit neperformant și chiar culpabil pentru multe eșecuri ale țării, statul român vrea să pară inocent. Însă, realitatea ne arată statul a fost clar învins de curentul antivaccinist, în toate formele pe care le-a îmbrăcat acesta după ce a intrat în malaxorul politic.

O înfrângere care a arătat că statul român nu este pregătit să-și apere propriii cetățeni împotriva dezinformării, indiferent dacă aceasta vizează mobilizarea în caz de război sau evacuarea populației dintr-o zonă de risc.