Ați observat ce oraș trist de devenit Aradul? V-am auzit deseori spunând asta și mai mereu cu explicația – cam simplistă, totuși – că suntem apăsați de greutățile crizei prelungite, de scumpiri și, mai ales, de lipsa unei perspective care să genereze puțin optimism.

Simplistă, pentru că am trecut prin crize și mai mari, și mai prelungite – Ceaușescu a domnit aproape 25 de ani – dar Aradul nu a fost așa de trist ca acum când pur și simplu, orașul pare că răsuflă tot mai greu. E tot mai cenușiu, mai obosit, mai lipsit de viață.

Poate fi, oare, măsurată tristețea unui oraș? N-ar fi de mirare să existe vreun institut de prin Scandinavia care să calculeze tristețea sau fericirea unui oraș după alte criterii decât declarațiile primarilor. Poate, câte zâmbete revin la mia de locuitori – pentru comunele cu mai puțin de o mie de locuitori se va putea folosi alt criteriu, cum ar fi numărul de aleși per capita.

Poate, totuși, mai bine să nu existe astfel de măsurători. Unele lucruri nu trebuie măsurate ca să existe. Sentimentele cu atât mai puțin. Trebuie doar trăite. Iar Aradul se simte trist.

Ajunge să mergi prin centru într-o seară obișnuită. Nu atunci când a fost montată o scenă, au apărut niște tarabe și s-a închis circulația rutieră. Un oraș nu trăiește numai de Crăciun, de zilele orașului sau atunci când cineva organizează un eveniment ca să câștige bani împreună cu cineva din Primărie.

Viața adevărată este cea pe care o trăiesc locuitorii între evenimente. Evenimentele așa-zis culturale? Cel mai potrivit ar fi ca odată cu avizul să se deschidă și dosarul de cercetare. Sută la sută s-ar găsi câte ceva interesant…

Fericirea sau tristețea unui oraș se simte la oamenii care ies la plimbare fără o destinație precisă. Când veți întâlni un arădean ieșit pur și simplu la plimbare pe centru, să vă faceți un selfie cu el. Este cu adevărat o raritate.

Fericirea orașului se vede și la tinerii care ocupă o piață și o umplu nu doar cu prezența fizică, ci mai ales cu veselia lor, cu muzica „dată prea tare”, fără să fie amendați. Lăsați-i să-și trăiască tinerețea așa cum le place și nu-i întristați spunându-le mereu că tinerețea este „o boală” care trece repede.

Terasele care dau lumină străzii sunt tot un semn al fericirii unui oraș, la fel ca magazinele care arată ca o invitație de a intra chiar și doar din curiozitate. Sau o librărie în care intri să te răcorești zece minute, dar uiți de tine o oră, două, o expoziție peste care dai întâmplător sau un muzician care cântă undeva.

Copiii care aleargă și oameni în toată firea care se întâlnesc și mai rămân la povești sunt tot un semn de fericire a orașului în care trăiesc.

Un oraș viu îți dă motive să nu te grăbești acasă. Aradul pare că nu vrea să te rețină și te trimite acasă, în fața televizorului.

Și tocmai aici este paradoxul. Pentru că Aradul are cam tot ce-i trebuie unui oraș pentru a fi viu, cochet, poate chiar fericit, nici într-un caz trist ca acum.

Și atunci, de ce a ajuns Aradul atât de trist?

Răspunsul comod ar fi criza. Nu ajunge. Scumpiri sunt peste tot, la fel și nesiguranța. Oamenii sunt îngrijorați și în alte orașe, poate chiar mai îngrijorați decât noi. Există orașe mai sărace decât Aradul și totuși mai vii – sărăcia și tristețea nu trebuie confundate. Poți să fii sărac, dar să ai speranță.

Mult mai greu este sentimentul că asta este tot – lăsați orice speranță voi ce trăiți aici… Vedem că orașul se schimbă, dar nu se transformă. Că se lucrează mereu la câte ceva, fără să știm foarte bine la ce și de ce se lucrează.

Poți asfalta străzi, cumpăra tramvaie, reabilita clădiri, construi poduri și cheltui milioane de euro fără să adaugi nimic la bucuria de a locui acolo. Toate acestea pot fi necesare, uneori obligatorii, dar sunt mijloace, nu scopuri.

Scopul este orașul. Și mai ales oamenii lui de care, evident, am uitat. Măsurăm dezvoltarea în kilometri de asfalt și metri pătrați de pavele, în proiecte aprobate și licitate, milioane cheltuite, dar fără să întrebăm oamenii dacă le place să trăiască printre aceste realizări.

Nimeni nu se gândește să ceară finanțare pentru „proiectul fericirii orașului”. Poate pentru că nimeni nu ar ști să facă proiectarea. Și nici nu ar avea de unde să știe de vreme ce toți au uitat să întrebe simplu, îți place să trăiești aici, arădeanule? Îți place orașul așa cum l-am modelat din banii tăi?

Poate, pentru că s-ar teme de răspuns. Nu ne place. Ați făcut din Arad doar un loc în care dormim după ce am terminat de muncit.

Există imagini care spun despre un oraș mai mult decât toate statisticile. Pe fațada Catedralei Romano-Catolice, chiar în buricul târgului, se află o copie a celebrei Pietà a lui Michelangelo. Probabil că mii de arădeni trec pe lângă ea fără s-o mai vadă.

Catedrala romano-catolică Arad (foto: zigzagprinromania.com)

Și poate tocmai aici este problema. Este prăfuită, murdară, neîngrijită, lăsată parcă să îmbătrânească odată cu orașul din jurul ei. O imagine potrivită pentru povestea acestui oraș trist. Mai trist este că începem să ne obișnuim și aproape nu mai observăm urâtul.

Cine o fi vinovat pentru situația în care a ajuns Aradul? Ar fi simplu să existe un singur vinovat. Doar că un oraș nu poate fi făcut trist de un singur om, după cum nu poate fi făcut viu printr-o hotărâre de Consiliu Local.

Administrația decide ce se construiește, ce se păstrează, unde se duc banii și încotro ar trebui să meargă orașul. Dar nu poate construi viață. Orașul funcționează, tramvaiele circulă, semafoarele funcționează, pavelele sunt curățate, se încasează taxe, se aprobă bugete, se organizează spectacole, se taie panglici.

Totul funcționează, numai că orașul răsuflă tot mai greu. Poate și pentru că nu ne-am hotărât sau nu știm ce vrem să fie orașul acesta? Un oraș cultural sau oraș universitar? Oraș al Mureșului sau un centru economic? Oraș turistic sau hub neoprotestant? Un loc în care tinerii să vrea să rămână sau pur și simplu un oraș bun de trăit pentru toți?

Consiliul Județean înființează Organizația de Management al Destinației Județul Arad

Evident ar fi un pas spre fericire dacă ar exista o direcție, o ambiție colectivă, sentimentul că mergem undeva și știm cu toții încotro este acel undeva. Orașele au nevoie și de speranță. Exact ca oamenii.

Fără speranță și direcție, orașul poate deveni trist fără să fie sărac, poate deveni cenușiu chiar cu fațadele proaspăt vopsite. Pentru că tristețea unui oraș nu depinde numai în zidurile lui, ci în oamenii care demult nu mai privesc spre ziduri și ajung să nu mai aștepte nimic de la locul în care trăiesc.

Aradul nu este un oraș mort. Este doar un oraș trist. Dar dureros este că am început noi să ne obișnuim și cu asta.