În timp ce Aradul se topea la propriu, iar marea masă a populației căuta salvarea (și distracția) în zgomotul Festivalului Berii de la Aeroport, în curtea aproape răcoroasă și la etajul cafenelei literare Joy’s s-a supraviețuit prin cuvinte. Prin cuvinte, imagini și muzică. De joi până sâmbătă, ediția cu numărul 16 a festivalului „Discuția secretă” a strâns laolaltă scriitori, traducători, editori și librari.

Citește și: „Hantologii” literar-artistice cu stropi de ploaie, chiloții lui Ceaușescu și lubenițe simbolice la Discuția secretă | Foto

Sâmbătă, la prânz, când termometrele o luau deja razna, în jur de 30 de oameni din breaslă s-au adunat la Joy’s pentru o dezbatere vitală, moderată de scriitoarea Emilia Faur, sub un titlu care suna aproape ca primele cuvinte ale unui diagnostic brutal: „Piața de carte a autorilor români”.

La microfoane au fost invitate nume cu greutate și experiență directă în tranșeele culturii: scriitorul și editorul Bogdan-Alexandru Stănescu, editorul și organizatorul de evenimente culturale Oana Boca Stănescu, alături de Oana Doboși și Raluca Selejan, cele două „bufnițe” din Timișoara care au demonstrat ani la rând că rezistența culturală se poate face și la scară mică, deși cu prețul unor sacrificii imense.

(Piața de carte a autorilor români, în dezbatere la Joy’s. Foto. Ciprian Hord)

 Discuția secretă de la Joy’s: Iluzia „boom-ului” și pariul pe pierdere

Discuția a demarat alert, în jurul ideii de „boom” al literaturii române. Moderatorul, scriitoarea Emilia Faur, a pornit conversația de la un paradox aparent optimist: literatura română trăiește poate cea mai bună perioadă din ultimele decenii. Se publică mai mult, apar edituri noi, iar autorii români ocupă un spațiu pe care în urmă cu douăzeci de ani cu greu și l-ar fi imaginat. Totuși, optimismul s-a izbit aproape imediat de zidul realității economice.

Există acel boom cu adevărat? Oana Boca Stănescu a oferit o perspectivă lucidă: dacă astăzi vorbim despre o vizibilitate sporită a autorilor autohtoni, acest lucru nu se datorează exclusiv legilor clasice ale pieței (cerere și ofertă), în care crede pe mai departe, ci mai ales faptului că, la un moment dat, niște editori au decis să riște. Au pariat pe literatura română conștienți că vor merge în pierdere.

În ciuda acestui risc asumat de editori prin publicarea autorilor români, librarii au riscat poate și mai mult încercând să le țină cărțile pe raft.

Despre pierdere și realism economic cel mai bine pot vorbi – și au vorbit sâmbătă la Joy’s – Oana Doboși și Raluca Selejan. Timp de aproape un deceniu, librăria lor independentă din Timișoara, „La Două Bufnițe”, a fost un etalon național. Un loc unde masa centrală și vitrinele nu erau confiscate de bestselleruri internaționale comerciale („acestea se vând singure”, au amintit bufnițele), ci lăsate să respire pentru poezie și proză românească. Un spațiu în care promovarea s-a făcut creativ, tocmai fiindcă cele două librare au iubit cărțile alese pentru lansări.

(Romantismul cultural, în dezbatere la Joy’s. Foto. Ciprian Hord)

Când romantismul cultural se lovește de matematică

Cu toate acestea, romantismul are o dată de expirare, chiar și „pe piața bunurilor simbolice”, așa cum le-a numit Oana Boca Stănescu, iar scadența aceasta n-a putut fi ocolită nici de bufnițele timișorene. După ani de rezistență pe minus și salarii minime, cele două au fost nevoite să pună lacătul pe librăria de suflet a Timișoarei, un spațiu care a refuzat logica bestsellerului. A fost un loc în care poezia avea un colț generos, s-a spus ieri la cafeneaua literară din Arad, în care rafturile nu erau dictate de algoritmii vânzărilor și în care librarul continua să recomande volume pe care știa că nu le va vedea niciodată în topurile comerciale.

Un loc în care cele două bufnițe recunoșteau oamenii pe străzile din Timișoara după cărțile cumpărate din librărie. Însă piața cărților este și ea o afacere, a punctat Oana Boca Stănescu, iar lacătul de pe ușa de la „La Două Bufnițe” a devenit inevitabil. O palmă grea dată idealismului cultural românesc.

Pe de altă parte, timișorencele nu au abandonat definitiv acest idealism. „Misiunea librăriei este și să vândă, dar și să țină o anumită ofertă de carte la raft. Dacă alegi să ai doar ce se vinde rapid, atunci să nu ne mai plângem că nu avem piață de carte. Alegerea librarului contează la fel de mult ca alegerea editorului”, a punctat Raluca Selejan în cadrul dezbaterii.

Cum poți supraviețui, totuși, când modelul economic francez, de pildă – unde librăriile independente vând exclusiv carte, fără pixuri, jeleuri și jucării – este imposibil de aplicat în România din cauza lipsei subvențiilor, a legislației proaste și a cărților care au o viață mult prea scurtă la noi – s-a întrebat Oana Doboși.

Pornind de aici, discuția s-a purtat în jurul unei întrebări pe care literatura o evită de obicei: cum finanțezi idealismul? Asta deoarece librăria ideală, care păstrează pe raft doar volume ce nu se vând imediat, există doar în imaginația noastră. La fel ca lansările de carte ideale, pentru care cu toții au lucrat serios, editura ideală care îi plătește autorului român un avans (chiar dacă acesta nu-l cere), un procent din vânzări care nu-l jignește și care își promovează autorul timp de 10 ani (deși știe că volumul acestuia nu va fi un bestseller), o lume care nu transformă fiecare metru pătrat într-un calcul de rentabilitate.

Numai că, în România lui 2026, curatoria culturală se plătește, de cele mai multe ori, din buzunarul celui care o practică.

În mod firesc, dezbaterea a ajuns la ceea ce părea să fie miezul tuturor problemelor: piața. Sau, mai exact, felul în care funcționează o piață în care aproape nimeni nu pare să fie mulțumit; o piață în care fiecare verigă a lanțului are impresia că duce singură povara și în care lipsesc cititorii, chiar dacă contextul pare mai bun decât în urmă cu câțiva ani.

(Tinerii scriitori, la dezbaterea de la Discuţia secretă. Foto. Ciprian Hord)

De la Iosif Sava, la hiperfragmentarea de acum

Participanții au schițat și o istorie a pașilor prin care literatura română a încercat să-și facă loc pe piață. Bogdan-Alexandru Stănescu a amintit tentativele curajoase ale Editurii Nemira din anii ’90, campaniile istorice ale celor de la Polirom, celebrele coperte negre din colecția Ego.Proză, CD-urile care au însoțit cărțile, precum și dezbaterile aprinse de la TV despre „pornografia” din texte și farmecul lor. Totul până la explozia actuală de edituri independente tinere și curajoase, precum OMG sau Fantomas.

Odată cu trecerea anilor, a venit însă și hiperfragmentarea informației. În anii ’90, când televiziunea domina totul, o singură mențiune făcută de Iosif Sava în emisiunea sa sau o dezbatere culturală la TVR făceau să explodeze tirajele a doua zi, a amintit Oana Boca Stănescu. Astăzi, publicul este împrăștiat pe Instagram, TikTok, Facebook și prin sute de bule online; mesajul se pierde, iar efortul editorilor crește, a mai adăugat aceasta.

Cât interes există însă aici din partea editorilor și cât ar trebui să fie? – s-au întrebat bufnițele, care încă consideră că o carte, fie ea și românească, ar trebui să aibă o durată de viață de 10 ani.

Dialogul de la Joy’s a adus și câteva grame de optimism. O rază de speranță a sosit, de pildă, din zona publicului tânăr. S-a menționat fenomenul vloggerilor de carte, cum este Ruxandra Gîdei (cu al său canal 4fără15), prin intermediul căreia adolescenții au redescoperit că literatura română contemporană chiar vorbește pe limba lor. Tinerii scriitori prezenți la Joy’s și-au amintit cum au trecut ei de la nicio carte citită la dragostea pentru literatura contemporană, iar contextele, deși diferite, s-au adunat în jurul unor cărți, al unei prezențe online sau al unor cenacluri moderne.

Lansările-odă ca realitate și biletele de intrare ca utopie

Un alt punct sensibil atins de Raluca Selejan, care a insistat pe efortul pe care ar trebui să-l depună editorii pentru autorii lor, a fost uzura formatului clasic de promovare: „Suntem sătui de lansări de carte în care vin autorii și îi laudă cinci prieteni. Dacă mai vedem așa lansări, murim!”

O soluție propusă a fost adoptarea modelului anglo-saxon, cu cele 40 de minute de dialog autentic, tăios și inteligent între autor și un moderator, urmate de 10 minute de întrebări reale din public – chiar dacă acestea nu prea vin la noi și ești obligat să le gândești alături de prietenii veniți la eveniment. Fără discursuri omagiale, fără osanale, ci cu autenticitate.

S-a vehiculat inclusiv, mai mult ca un exercițiu de imaginație, ideea radicală a introducerii unui bilet de intrare la lansări. Cât ar trebui să coste acesta pentru a acoperi onorariul scriitorului, al moderatorului, prețul cărții și, eventual, al apei sau al unui pahar de vin/prosecco de după? O utopie, au decis invitații, într-o țară obișnuită cu evenimente gratuite, finanțate electoral de primării sau consilii județene, care confiscă actul cultural și îl transformă în pomeni cu invitații.

(Andrei Doşa, intervenţie în dezbatere la Joy’s. Foto. Ciprian Hord)

Cât de „ieftini” sunt scriitorii români

De ce publică totuși editurile scriitori români, dacă piața este la pământ? Răspunsul din culise, oferit chiar de subiecții dezbaterii, scriitorii invitați la „Discuția secretă”, a fost de o duritate cinică: pentru că scriitorii români sunt ieftini. Nu cer avansuri (fiindcă știu că nu au de unde să le primească), iar procentele din vânzări sunt infime (o creștere de la 6% la 7% fiind privită ca o mare victorie). Lipsa de respect față de creatori (editorii lasă impresia că le fac mereu o favoare acestora când îi publică), absența turneelor reale de promovare prin țară și abandonarea autorului imediat după publicare sunt boli cronice ale sistemului, au concluzionat invitații.

Chiar dacă piața lansărilor de carte pare animată acum, iar cea a festivalurilor de literatură este în creștere, drumul spre succes al unui autor român rămâne lung, greu și dureros, iar cărțile lor se cumpără, de regulă, la reduceri.

Intervenția scriitorului Andrei Doșa pe tema prețului unic al cărții, cel mai discutat subiect al dezbaterii, a venit să dezbrace o altă realitate pitită prin lumea literară: marile librării fizice tind să devină un simplu showroom. Cititorul vine, răsfoiește cartea la raft, iar apoi o comandă de pe internet, unde discounturile masive pornesc chiar din ziua lansării, distrugând librăriile independente.

În absența unui preț unic al cărții, pentru care păreau să militeze toți cei prezenți la Joy’s, viitorul acestor spații din România nu pare deloc optimist. Anul acela de grație oferit noilor cărți într-o lume mai bună (protejate de discounturi imediate), la care visează scriitorii români, pare încă departe.

Speranța într-o coeziune de breaslă, în care toți actorii să tragă în aceeași direcție pentru obținerea Legii Prețului Unic (care ar salva cât de cât librăriile independente de concurența neloială din online), pare îngropată. S-au rostit și cuvinte grele, de tipul celor pe care le aștepți cu sufletul la gură într-o cafenea literară cu iz de boemie: „Din primele 15 edituri din România, opt sunt conduse de bandiți”, a aruncat afirmația Bogdan-Alexandru Stănescu. Nu s-a pedalat pe temă, dar a fost clar că solidaritatea rămâne doar un mit.

Concluzia: 95% disperare, 5% speranță

„Solidaritate + preț unic = love”, a încercat să formuleze concluzia dezbaterii Emilia Faur, îndulcind pastila pe final. Cu toate acestea, realismul a rămas rege.

Optimismul acestui weekend nu a venit nici din cifre sau legi, nici în urma dezbaterii de sâmbătă de la amiază, ci din simplul fapt că terasa și etajul de la Joy’s, dar și Teatrul Vechi, au fost pline de oameni care au ascultat literatură contemporană zilele acestea. Într-un oraș amorțit estetic și care își numără pe degete consumatorii de evenimente culturale, cafeneaua literară, cu a sa discuție secretă, a demonstrat că încă mai există o rezistență prin cultură.

A fost un weekend în care a sunat frumos în limba română „suflet și suflare”, cum a spus mai apoi, seara, Mugur Grosu. O consolare într-o lume în care înțelegi mereu că 95% este disperare și doar 5% e speranță – în piața de carte din România, în literatură și în viața de zi cu zi. Ca în volumul „ShutApp” al lui Jean-Lorin Sterian, din care s-a citit sâmbătă seara la „Discuția secretă”, şi în care participanții la o conversație vor primi la final, când o fi acela, un printscreen pe care scrie 95% – 5%.

Acei 5% care ne-au mai rămas pentru vorbit și scris. 95% disperare, 5% speranță sau invers, depinde cât de visător ești. 

Citeşte şi:

Paradox la granița româno-ungară: locuitorii din Nagylak nu pot merge la medicul de familie din Nădlac, deși este cel mai apropiat