„Singurătatea s-a prăvălit deodată peste mine, iar ploaia a început să cadă domol”. „Totuși, Costică nu era persoana care să se sperie de o ploicică venită de la București”. Sunt spicuiri incidentale din prozele citite de Márton Evelin și Alina Cobzac în prima seară „Discuția secretă” – ediția XVI-a, care au reflectat subtil atmosfera mohorât-fluidă ce s-a așternut peste capetele împătimiților de delectări literare mai mult sau mai puțin secrete, în locația deja tradițională, terasa cafenelei Joy’s.

Ar fi existat, desigur, opțiunea de a muta festivalul în interiorul cafenelei sau în Teatrul Vechi, dar, parcă, nu ar fi fost ce trebuie. Teatrul Vechi a fost, în schimb, exact ce trebuie pentru expoziția de instalații video a artistului Mihai Grecu, „Hauntologies”, inclusă-n programul festivalului, și tot aici s-a ferit de târcoalele cerului umezitor și standul de cărți al festivalului. Nota bene: cartea de poezii a Cristinei Boncea costă doar 37 de lei (nu 50!) – a ținut să sublinieze acest lucru autoarea debutantă.

„Deșertul e ca un teatru gol”

Dacă ploaia a fost evitată cu succes, tema AI nu a putut fi ocolită chiar atât de ușor la această ediție, însă nu în ceea ce privește creația sau augmentarea literară, ci în arta video. Mihai Grecu a început să folosească inteligența artificială în lucrările sale în 2019, înainte de pandemie, când tehnologia nu era încă mainstream și nici atât de avansată ca în zilele noastre. Primul său proiect care include imagini generate algoritmic a fost documentarul „Nicolae”, care va fi proiectat sâmbătă în cadrul festivalului, la ora 19, în Teatrul Vechi. În expoziția deschisă ieri, implicarea AI sare în ochi prin două instalații video, cea cu rebeliunea urșilor umanoizi într-un mediu urban anarhic-postapocaliptic și în cea cu lubenițele care remodelează cu o prospețime creativă realitatea. Lubenițele, a explicat Mihai Grecu, poartă mai multe semnificații simbolice, amintind atât de Palestina (culorile drapelului), cât și de regiunea ucraineană Herson sau stereotipia rasistă „Watermelon Man”, reflectată și în piesa jazz a lui Herbie Hancock (1962) sau în filmul lui Melvin Van Peebles (1970).

Nu toate lucrările lui Mihai Grecu sunt creații artificiale, totuși. Majoritatea sunt lucrări mai vechi, din anii 2009 sau 2012-2015. Filmările din deșertul Atacama din Chile (2009) sunt cât se poate de reale, la fel și din „deșertul glacial” din Islanda, ori cele din Coreea de Nord (2015), în care artistul a inundat simbolic Phenianul (și nu cu ajutorul AI). În expoziția „Hauntologies” (joc de cuvinte împrumutat de la Jacques Derrida – care combină cuvintele franceze „hantise / bântuire” și „ontologie”), artistul atinge astfel multiple teme, de la ecologie („deșertul e ca un teatru gol, în care orice e posibil”, spunea) și dictatură până la anarhie și rebeliune.

Găina, chiloții lui Ceaușescu și Delululand

O noutate simpatic-simbolică a acestei ediții Discuția secretă a fost faptul că (aproape) fiecare invitat a adus și câte o fotografie cu un obiect: Alina Cobzac o poză cu găina „Pătata”, Cristina Boncea o poză cu cartea lui Andrei Dósa („Ierbar”, Polirom) și Márton Evelin o poză cu trompeta bunicului. Nu erau reprezentative pentru textele citite, ci mai degrabă cu o încărcătură emoțională.

Márton Evelin a spus despre trompeta bunicului, de exemplu, că îi amintește de fanfară, care, la rândul ei, îi amintește de ritmul deosebit de important în proză, cartea lui Andrei Dósa amintită de Cristina Boncea îi evocă atelierul de creative writing din timpul masterului, unde poeta a avut ocazia să învețe de la reputatul scriitor, în timp ce despre găina „Pătata” am aflat de la Alina Cobzac că i-a reactivat o amintire din copilărie, când un amic a fost forțat să mănânce o ciorbă „delicioasă” cu găina lui iubită.

Lecturile publice de joi seara au purtat publicul prin registre literare surprinzător de diferite, unite de aceeași capacitate de a transforma cuvântul într-o experiență vie. În „Piciorul lui Ceaușescu”, Alina Cobzac a readus în atenție trecutul cvasi-recent, însă fără nostalgii facil-inutile, ci ca un exercițiu de memorie fictivă în care bârfele primează în detrimentul factualității, inclusiv despre chiloții lui Ceaușescu.

Poeziile Cristinei Boncea din volumul „Delululand” (OMG Publishing) – „paco, paula și istenek” („istenek” fiind „dumnezei” în maghiară), „cizma țintuită în capul pieptului”, „Tiki Toki Tanana” și „clătite americane cu iz de absolut” – au alternat ludicul cu problemele corporatiste și au demonstrat cât de firesc pot fi împletite ironia, fragilitatea și imaginația debordantă, iar „Intrarea lui Escamillo” de Márton Evelin (citită în maghiară, dar supratitrată în română) a deschis o lume în care rafturile realității unui magazin mixt (unde se vând tot felul, de la Pamperși până la conserve și focuri de artificii) își pierd discret contururile în proximitatea posibilă a unui război, iar gesturile obișnuite ascund indiferență și sensuri neașteptate.

Un nou Hit Grrl-wannabe: Liviu Diamandi și slammerul André Ferenc

Nimeni nu știe cine e. Au existat bănuieli că ar fi chiar „misterioasa/ul” Hit Grrl (prezent/ă virtual la prima ediție Discuția secretă, din 2014) cu o nouă identitate inventată, mai în glumă: scriitorul-călugăr Cătălin Furtună sau inclusiv fiica lui Cătălin Lazurca (organizatorul Discuției secrete). Nimeni nu știa dacă era prezent sau nu la festivalul arădean, joi seara, sau și-a trimis doar elucubrațiile nocturn-filosofic-literare în formă audio(semi-)vizuală, dar Lazurca a divulgat că la un moment dat, în convorbirile prin care a încercat să-l invite la Arad, Liviu Diamandi a înaintat câteva indicații ghidușe și extrem de precise, cum ar fi distrugerea ceremonioasă de către Cătălin Lazurca a mai multor laptopuri după simularea lecturii publice anonimizate. Lectura publică atipică s-a consumat, în cele din urmă, într-o cheie mai puțin bombastică, prin proiecția unui monolog mormăit și filmat la volan într-o noapte, despre exerciții și obsesii literare fără sens în timp ce copiii mor de te miri ce motive vaișamar-tragice, inclusiv diaree. Niciun laptop nu a fost distrus, oricât ar fi insistat autorul necunoscut. Pur și simplu, nu-i stă-n firea lui Lazurca.

Ultimul, dar nu cel din urmă în seara de joi a fost André Ferenc, artist, cântăreț, slammer, traducător, redactor, poet și maghiar de profesie, care a transpus recitalul de poezie în cealaltă tabără a cuvântului „recital”, în zona muzicală, cu o chitară și o pedală loop, cu texte literar-umoristice despre soția lui Darth Vader, care divulgă secretul ciorbei perfecte de burtă și îi curge apă de mare în vene, despre fiică-sa care e chelneriță sau ceva în Olanda, despre tinerețe paralelă și yachtul naivității, vârcolaci, glumă de mestecat, cetățeni second hand și solfegii de Billie Eilish de sub pat (traducerile în limba română de Andrei Dósa și Tamás Mihók).

În cadrul discuției de dinaintea recitalului, André Ferenc a vorbit puțin și despre unul dintre cele mai interesante proiecte de traducere ale sale: o traducere în maghiară a poeziilor lui Radu Vancu, care simulau și îi aduceau un omagiu stilului marelui poet maghiar Radnóti Miklós. În schimb, pentru a nu-i altera „vocea” lui Vancu, André Ferenc s-a folosit și de poeziile lui Radnóti Miklós traduse în engleză, pentru a elimina riscul traducerii unu la unu a operelor clasicului poet maghiar. Alambicată treabă, oarecum, ca limba maghiară, de altfel, dar nu complet de neînțeles pentru cei prezenți la Discuția secretă. Un eveniment nu neapărat și musai mereu cu stropi de ploaie, cugetări despre dictatori și lubenițe abstracte, dar (mai nou) absolut multicultural, multidisciplinar, multicreativ, multi-la mulți ani și să mai fie… și, de fapt, chiar va mai fi, pentru că festivalul continuă azi și mâine (3-4 iulie). Vezi programul aici.