Într-o zi încărcată de emoție pentru fotbalul românesc, în care ne gândim la moștenirea lăsată de Mircea Lucescu, cel care astăzi va pleca pe ultimul său drum în această lume, Aradul își are, și el, maestrul său, un maestru care a construit generații de fotbaliști, dar dincolo de dreptunghiul verde, a format generații de oameni. Este un om care, aflat acum departe de luminile marilor stadioane, a ridicat caractere: Francisc Tisza, sau altfel, „nea Feri”.

Numele lui nu apare zilnic în titlurile publicațiilor media, dar pentru cei care au trecut prin mâinile lui, pentru cei care i-au ascultat sfaturile și i-au simțit exigența, Feri Tisza nu este doar un antrenor, este reperul. Este omul care i-a învățat ce înseamnă să fii mai mult decât un fotbalist: să fii om. Este omul care i-a învățat ce este respectul, ce înseamnă să fii alături de cel de lângă tine, ce înseamnă munca, munca grea într-o epocă în care majoritatea tinde să o ia pe scurtătură…

De-a lungul anilor, a modelat tineri care aveau să devină nume respectate în fotbalul românesc și nu numai. De la multiplul campion cu CFR, Cristian Panin, la căpitanii echipei UTA, Sorin Botiș sau Cristian Todea, până la generații mai noi precum Dennis Man – astăzi campion în Olanda cu PSV Eindhoven și om de bază al echipei naționale – ori Cristian Costin, Răzvan Oaidă, Adrian Petre sau Rareș Pop, toți poartă, într-un fel sau altul, amprenta lui nea Feri.

Au trecut prin sita lui fotbaliști ca Mihai Grozav, Adrian Găman, Alin Zaha, Lucian Ciba, Marius Ciubăncan, Adrian Butunoi, Claudiu Drăgan, Florin Turcan, regretatul Adrian Baciu, dar și Radu Mărginean, Răzvan Fritea, Sebastian Huțan,fiul său Robert, ori mai tinerii Adrian Petre, Răzvan Oaidă, Albert Stahl, Ionuț Tănase, ultimii fiind dintr-o generație crescută de Cristian Păcurar și, la final de ciclu, de Dan Stupar, alături de care au devenit supercampionii României în 2016. Cu toții au devenit oameni…

Nea Feri a câștigat șase titluri naționale de juniori, cele mai importante fiind probabil cele din 1996 cu generația lui Botiș, Todea sau Drăgan, și apoi din 2001, cu Huțan, Fritea sau Mărginean, dar poate mai important decât aceste trofee a fost ceea ce a lăsat în urma sa, fiecare lecție de viață, fiecare sfat. Pentru fiecare dintre ei, „nea Feri” a fost mai mult decât un tehnician. A fost un mentor. Un părinte sportiv. Omul care le-a vorbit despre disciplină când era mai ușor să renunți, despre respect când orgoliul creștea și despre muncă atunci când talentul părea suficient.

A fost acolo când au făcut primii pași, dar și atunci când au învățat să se ridice după eșecuri. Pentru că Feri Tisza nu a format doar jucători, el a format caractere.

La aproape 72 de ani, pe care îi va împlini în ziua de 12 mai, Francisc Tisza s-a retras discret din prim-plan, așa cum doar oamenii cu adevărat mari știu să o facă. Fără zgomot, fără pretenții. A rămas însă mereu prezent în poveștile celor pe care i-a crescut, în respectul celor care l-au cunoscut și în memoria fotbalului arădean.

Francisc Tisza este același care a construit echipa „Bătrânei Doamne” la finalul secolului trecut, acea echipă pe care a salvat-o de la retrogradare în 1998 și pe care în vara anului 1999, a dus-o până la acel baraj de la Alba Iulia, acolo unde am fost martorii celui mai mare exod de suporteri din istoria României, 10.000 de arădeni plecând cu trenul sau cu mașinile spre stadionul Unirea din orașul în care au avut două Mari Uniri, cea din 1600 a lui Mihai Viteazul și cea de la 1918.

Acel moment de pe arena din Alba Iulia nu a fost doar despre un meci, ci mai ales despre o comunitate unită de pasiunea pentru un club legendar: UTA.

În vara anului 2013, nea Feri a fost cel cu care s-a început noul proiect UTA, UTA Bătrâna Doamnă, el fiind cel care a construit prima echipă cu care s-a plecat la drum și cu care avea să se ajungă din Liga a 4-a până pe prima scenă, o echipă preluată din mers de un alt nume care merită respectul acestei urbe, Roland Nagy.

Astăzi, chiar dacă nu mai stă pe banca tehnică, influența lui continuă să existe. În fiecare pasă, în fiecare gol, în fiecare gest de fair-play al celor pe care i-a format. Pentru că adevărata performanță nu se măsoară doar în trofee, ci în oameni.

Iar Feri Tisza rămâne, înainte de toate, un creator de oameni. El a fost în antiteză cu cel care pleacă astăzi dintre noi, Mircea Lucescu. Dacă Lucescu a dorit să lupte în fiecare clipă a vieții sale pentru glorie, pentru nea Feri gloria n-a însemnat prea mult, ea fiind primită în viața sa nu ca o dorință, ca un obiectiv, ci ca rezultatul firesc al muncii. Nea Feri nu își dorește să moară pe teren, nu a căutat niciodată faima sau laudele, nici măcar succesul personal pe cât a căutat mereu să le arate celor pe care i-a pregătit pentru fotbal și pentru viață drumul spre succesul lor, personal.

Să ne trăiești sănătos, nea Feri Tisza. Aradul nu are voie să te uite. Nici să te ignore…