Scriu rar despre AUR. Și despre cei care strălucesc pe acolo. Nu pentru că m-aș feri să mă ocup de lucruri murdare. Am eu așa o convingere că atunci când vorbim de „partide” extremiste nu este vorba de politică, ci de psihologie.

Spre deosebire de partidele hai să le zicem normale, partidele așa numite extremiste mor odată cu cei care le-au înființat. Fascismul a murit odată cu Mussolini, nazismul s-a dus împreună cu Hitler, legionarismul s-a terminat cu moartea lui Corneliu Codreanu.

Chiar dacă luăm partidele mai noi, cele care sunt palide și ipocrite imitații ai ”marilor înaintași”, situația nu se schimbă. PUNR însemna Funar, PRM era Corneliu Vadim Tudor. Și uite așa, pe nesimțite, ajungem și la George Simion sau Domnul Georgescu. Am mai putea pomeni aici și de Doamna Șoșoacă, având în vedere jocul ei mai mereu la ofsaid, nemaivorbind de faptul mai puțin cunoscut că Domnul Funar, pierdut în lipsa de importanță, este, prin asociere, și la SOS de o vreme.

M-am apucat, totuși, de treaba aceasta ingrată având în vedere ultimele evoluții în lume.

Da, e vorba de războiul din Orientul Mijlociu, o aberație care s-a pus în mișcare după ce primul președinte evident autocrat al Statelor Unite s-a înțeles cu cine trebuie. Nu, nu e vorba de Congresul american sau de democrații care mai există prin SUA, ci de Bibi Netanyahu.
Povestea e cunoscută, am pomenit-o mai mult ca să indic problema noastră cea nouă legată de partidele mai sus pomenite. Cu AUR în frunte, desigur.

Cu PUNR sau cu PRM treaba era clară. Liderii lor s-au format în comunism, au fost membrii ai partidului comunist cu acte în regulă, nu era o problemă să îți dai seama că sunt atașați ideilor dintotdeauna care se simt ca și acasă în Rusia. Că e imperiu sau uniune sovietică, eventual Rusia lui Putin, contează mai puțin, e vorba de anti-occidentalism înainte de toate.

Insist pe idee fiindcă în zilele care au trecut de la declanșarea războiului din Orientul Mijlociu oamenii importanți din AUR au fost la locul lor, indicând clar că dacă trebuie să aleagă între SUA sau Rusia, asta este, ei vor alege întotdeauna Rusia. Faptul că George Simion tăia torte prin SUA, umblând după fundul lui Trump, ținea de înțelegerea dintre cei doi mari lideri până la atacarea Iranului. Că, asta este, cu Ucraina treaba e cu dichis, însă Iranul e departe și se bazează evident pe susținerea lui Putin.

Iar aici nu mai este loc de dans ca în cazul Ucrainei. Două la stânga, două la dreapta. Nu, aici trebuie să te oprești și să arăți clar că Trump a greșit. Nu trebuia să atace Iranul. Trebuia să înțeleagă că afaceri se pot face peste tot, nu doar pe fâșia Gaza. Da, asta este, Trump nu se poate ridica la rafinamentul pervers, școlit de secole, al lui Putin. S-a grăbit, s-a lăsat dus de val și uite acum a ajuns într-o fundătură. Și nu trebuie să fi foarte deștept ca să îți dai seama de asta, dacă până și omul lui de la contraterorism a demisionat și i-a spus verde în față.

Având toate astea în vedere întrebarea se impune de la sine: cum e posibil ca partidele pro-Rusia, precum AUR și altele care se învârt în rahatul din jurul lui, au așa o susținere în România, membră UE după ce a fost jumătate de secol colonie rusească?

E ceva aici ce nu se poate explica doar prin tradiție și obișnuință. Ceva care ține de esența manipulării moderne. Și care s-a născut la începutul secolului trecut, atunci când presa, pe urmă radioul și televiziunea au devenit mijloace de manipulare a celor mulți, a celor care nu se aventurau nici pe atunci în biblioteci. Și care acum, în era online, au și uitat complet de existența lor. A bibliotecilor.

Nu este deloc complicat. Ideea este veche, citată mai mereu, dar degeaba. A spus-o Hermann Göring, unul dintre oamenii cei mai importanți ai lui Hitler. Încă în 1946. În timp ce era judecat la Nürnberg și a stat de vorbă cu psihologul Gustave Gilbert.

I-a spus că e foarte simplu să îi duci pe oamenii simpli, mai needucați așa, acolo unde vrei tu. Acești oameni, care formează majoritatea unei societăți, au mereu nevoie de cineva care îi asigură că lucrurile până la urmă se aranjează. Și va fi bine și pentru ei.

Dar pentru asta prima dată trebuie să le „arăți dușmanul”. Cei care vor răul lor. Aici e momentul cheie: alegerea dușmanului. Că e vorba de evrei, capitaliști, socialiști, eventual cei care se cred democrați sau o țară care trebuie ocupată, depinde de situație.

După alegerea dușmanului urmează bombardarea prin propagandă. Care constă în indicarea fără întrerupere a pericolului care nu încetează până nu e dușmanul terminat. Adică, niciodată.

În consecință, noi, cei de pe aceste meleaguri, suntem supuși acestui tip de bombardament propagandistic aproape de când îi lumea, mai precis de când e presă, radio și televiziune, filme, iar în cele din urmă Internet.

Nu e de mirare că în zilele noastre partidele de tip extremist – asta ca să nu le spunem fasciste sau naziste – se folosesc plenar – un cuvânt foarte iubit de Ceaușescu – de Internet în arătarea dușmanului și în asigurările lor că dacă ei vin la putere, gata, s-a terminat.

Totul va fi bine pentru toți, iarba va crește din nou, va fi belșug și pace, soare și aer curat, fără să mai vorbim de faptul că cerul se va uni cu văzduhul.

PS: Am greșit în titlu. De o vreme nu mai sunt crunți, sunt penibili…

Citește și:

Acuzații de spionaj rusesc la vârful Mathias Corvinus Collegium, organizația ungară activă și în România