Mare bucurie mare la aflarea veștii că pensiile speciale ale magistraților au fost tăiate – nu de tot, cum ar fi vrut mulți români – și prelungirea vârstei lor de pensionare. De fapt, CCR nu a făcut altceva decât a respins contestația forulată de ÎCCJ dar este o decizie definitivă și obligatorie care a stârnit un val de entuziasm de parcă ar fi câștigat la loto.

Greu de spus, totuși, pentru ce s-au bucurat mai mult românii: pentru cei 231 de milioane de euro pe care România i-ar putea primi acum de la Comisia Europeană (amănunte AICI) sau pentru pierderile magistraților odată cu pensiile micșorate. Sincer, înclin să cred în cea din urmă variantă – altfel, de ce atâta bucurie pe capul românilor care, se știe, se bucură de necazul altuia mai mult decât de propria-i bucurie.

În treacăt fie spus, CCR a respins nu doar contestațiile la pensiile micșorate, ci și solicitarea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu întrebări preliminare, probabil o reacție de orgoliu a CCR sau o demonstrație de forță ce pare că a vizat-o direct pe Lia Savonea, președinta ÎCCJ, care se comportă tot mai vizibil de parcă ar fi un fel de capo dei capi.

Revenind la pensiile speciale ale magistraților, observăm că legea „aprobată” de CCR nu-i mare lucru – s-au cam bucurat degeaba pentru necazul magistraților. Magistrații nu vor avea, cum și-ar dori mulți, pensii „de supraviețuire” – 70% din ultima indemnizație netă nu-i tocmai un „ajutor social”. Și este foarte bine că nu-i așa. Vorbim, totuși, despre magistrați, adică o categorie profesională de elită în orice societate, despre care merită vorbit obiectiv și, mai ales, cu calm.

Nici cu vârsta de pensionare nu-i cine știe ce mare necaz. Va crește anual cu un an astfel încât peste 15 ani magistrații se vor pensiona la 65 de ani, dar se poate trăi cu un asemenea tratament – sigur, până atunci s-ar putea foarte bine ca restul populației muncitoare să se pensioneze la 75 de ani, dacă-i apucă…

Totuși, trebuie să recunoaștem că decizia CCR de respingere a tuturor contestațiilor legate de pensiile ocupaționale este importantă mai degrabă prin simbolism decât prin ceea ce reglementează în fapt.

Bunăoară, unii consideră Decizia CCR ca fiind o primă victorie în lupta cu privilegiile sau o fisură în „monolitul” privilegiilor, ce părea indestructibil… Nu-i chiar așa. Dacă este o victorie, aceasta este împotriva incompetenței unor personaje politice care s-au „luptat” mai degrabă pentru capitalul politic propriu sau al partidului decât împotriva privilegiilor.

Se știe că au mai fost încercări, mai mult sau mai puțin mimate, de a desființa pensiile speciale.  În 2010, în plină criză economică, guvernul Boc a tăiat toate pensiile speciale, reducându-le, practic, la nivelul contributivității. Reforma lui Boc a fost contestată la CCR de ÎCCJ (partea ce privea pensiile magistraților) și de un grup de 37 de parlamentari PSD, în frunte cu Mircea Geoană și Olguța Vasilescu, pentru celelalte pensii speciale, inclusiv cele ale militarilor.

Clar că PSD „susține” de la bun început  eliminarea pensiilor speciale.

CCR a admis, pe fond, contestația ÎCCJ, consacrând legătura dintre pensiile speciale ale magistraților și independența lor profesională. Totodată, CCR a statuat că pensiile speciale nu sunt un bun câștigat pentru totdeauna și nici că aceasta ar trebui să aibă un anumit cuantum.

Toate pensiile speciale eliminate de Boc și confirmate ca atare de CCR au fost reintroduse în perioada 2015-2016, de PSD-ul condus de Victor Ponta, Liviu Dragnea și mai ales de Viorica Dăncilă care, în 2019, a introdus pensiile speciale pentru primari, viceprimari, președinți și vicepreședinți de consilii județene.

E drept, acestea sunt suspendate, dar este foarte ciudat că domnul Bolojan nu și-a îndreptat „furia” împotriva acestora.

Dar nici liberalii nu s-au lăsat mai prejos și au votat pentru reintroducerea pensiilor speciale pentru diplomați și pentru personalul de la birourile de comerț exterior, pentru piloți, pentru mecanici de zbor și pentru stewardese și pentru toate cadrele MApN, MAI, SRI, SIE, STS și SPP. Președintele de atiunci al PNL era Ludovic Orban cel care acum sar țăpăie de fericire că pensiile magistraților au fost tăiate.

Câtă ipocrizie! Dar nu numai la PSD și PNL, să fie clar.

Un personaj foarte activ pe rețelele sociale, unde predă adevărate lecții de economie și de bune practici guvernamentale, Claudiu Năsui – fervent adept al modelului Argentina de rezolvare a crizei economice – a produs în numele USR un proiect, devenit lege, de „eliminare a pensiilor speciale”. Se întâmpla în 2018, iar proiectul USR prevedea o adevărată revoluție în domeniu: nu se atingea de nicio pensie specială, dar stabilea un plafon maxim al acestora, de 100% din ultimul salariu brut.

Valoroasă inovație. A fost, probabil, prima lege prin care se consacră eliminarea prin creștere a pensiilor – o pensie de 100% din salariul brut este, de regulă, mai mare decât salariul net din timpul activității.

În 2019 a intrat în luptă și Florin Cîțu, pe-atunci ministru de Finanțe. Proiectul său a fost mai aprig cu pensile magistraților pe care le-a eliminat pur și simplu (de celelalte nu s-a atins) deși, așa cum am amintit, CCR se pronunțase anterior statuând că pensile speciale ale magistraților nu pot fi eliminate dar pot fi micșorate.

Evident, și această lege a fost declarată neconstituțională de CCR, cum a fost și cea a lui Orlando Teodorovici (PSD), care prevedea impozitarea cu 85% a pensiilor mai mari de 7000 de lei. Aceasta din urmă, pe motiv că acest regim fiscal nu se aplica tuturor veniturilor comparabile, ci unei categorii de contribuabili (magistrații), fapt contrar principiului egalității în fața sarcinilor fiscale.

Nici guvernul condus de Nicolae Ciucă nu a putut rămâne indiferent la aceste privilegii (premierul fiind unul dintre foarte specialii României) așa că a inițiat proiectul ce va deveni Legea 282/2023 (legea fost inițiată de guvernul Ciucă, dar a fost votată de Parlament pe timpul guvernului Ciolacu).

Nici această lege nu a trecut de CCR, pentru că a produs instabilitate juridică (crea mai multe regimuri de pensionare în paralel – persoane aflate în situații aproape identice erau tratate diferit), a tratat inegal situații comparabile (magistrați aflați aproape de pensionare și magistrați aflați la 10–15 ani de pensionare erau tratați la fel) și a fost tehnic neclară (conținea formulări ambigue privind aplicarea în timp, neclarități legate de momentul nașterii dreptului și trimiteri necorelate între articole).

Prin urmare, de fiecare dată CCR a sancționat forma legii, nu fondul sau scopul ei.

Așa am ajuns la miezul problemei pe care, probabil intenționat, politicienii noștri de toate culorile și orientările politice l-au ascuns: toate încercările de până acum de a reforma domeniul pensiilor speciale au fost sabotate nu de CCR, ci de politicieni, care au făcut legile în așa fel încât să nu poată trece de CCR.

Aici este adevărata și surprinzătoarea victorie a guvernului Bolojan, că pentru prima dată au făcut o lege în acord cu Constituția.

Astfel, a căzut mitul potrivit căruia pensiile speciale, mai ales ale magistraților sunt sacrosancte datorită protecției asigurate de CCR – un mit lansat de clasa politică sau cel puțin întreținut de-a lungul anilor în care nu au „reușit” să producă o lege bună.

Și, probabil, vor mai cădea și alte mituri, dacă nu cumva, înainte de toate va cădea guvernul Bolojan.

Să mai spunem o dată: pensiile speciale nu sunt drepturi câștigate pe vecie, cuantumul lor poate fi micșorat, cu condiția să fie respectată Constituția.