Cum se întâmplă aproape de fiecare dată când o viață de copil este curmată cu cruzime, emoția colectivă se transformă rapid în zel legislativ. Societatea cere „dreptate”, iar politicienii și autoritățile par, brusc, hotărâte să „facă ceva”.

Reacția este umană și de înțeles: tragedii precum Colectiv, explozia de la Crevedia, accidentul de la 2 Mai, copilul de patru ani sfâșiat de câini în 2013 sau, acum, Mario – ucis la 15 ani de alți trei minori – scot la iveală nu doar suferința, ci și cât de prost este construit și cât de prost funcționează sistemul nostru.

Mario a plătit cu viața pentru o invidie absurdă: o trotinetă electrică și un ATV. Ucigașii – de 13 și 15 ani – sunt, la rândul lor, minori. La câteva zile după crimă au apărut petițiile: cereri de „dreptate pentru Mario”, de modificare a Codului penal, de scădere a vârstei răspunderii penale de la 14 la 10 ani și de înăsprire radicală a sancțiunilor aplicabile minorilor pentru omor și omor calificat, mergând până la detenția pe viață.

• Crimă terifiantă în Timiș. Adolescent de 15 ani, ucis cu brutalitate și îngropat pe un câmp 

Emoția este firească. Confuzia legislativă, însă, nu.

În valul de furie publică s-au strecurat propuneri anacronice, chiar stupefiante. Credeam că legea talionului, munca silnică, detenția pe viață pentru minori, chiar pedeapsa capitală sunt demult aruncate în lada cu rebuturi a istoriei. Iată că nu sunt aruncate, nici măcar uitate. Sunt încă vii în mintea unora și sunt reacții violente, care spun mai mult despre acumularea frustrărilor sociale decât despre o înțelegere reală a dreptului penal a cărui modificare o solicită cam în necunoștință de cauză.

Este imposibil să ne întoarcem la vremurile în care copilul era considerat doar un „adult incomplet”, iar fapta sa atrăgea, direct sau indirect, răspunderea tatălui. Antichitatea și Evul Mediu au funcționat pe această logică, iar rezultatul a fost simplu și primitiv de simplist la urma urmei: multă cruzime, puțină dreptate.

Dreptul roman a introdus criteriul vârstei și al discernământului, iar Epoca Luminilor sau Iluminismul a produs ruptura decisivă.

Copilul a început să fie văzut ca ființă ce încă poate fi formată, nu ca vinovat definitiv și irecuperabil după ce a comis o ilegalitate. De aici a început nașterea dreptului modern al copilului, culminând cu Convenția ONU privind Drepturile Copilului (adoptată în 1989), care constituie piatra de temelie a dreptului modern al copilului, inclusiv în materie penală.

România a ratificat Convenția foarte repede, în 1990 (prin Legea nr. 18/1990), preluând principiile ei, inclusiv pragurile recomandate de vârstă ale răspunderii penale – care, de altfel, corespundeau cu acelea din vechea legislație, de sorginte sovietică, valabile și astăzi. Problema nu este că principiile Convenției ar fi greșite, ci că le-am importat fără mecanismele care le fac funcționale. S-au importat doar acele mecanisme care au convenit statului și instituțiilor sale.

România nu sancționează eșecul instituțional. Nu leagă prevenția de răspundere și nu corelează activitatea școlii, a direcțiilor de protecție a copilului (DGASPC) și a poliției, deși art. 19 din Convenție este clar: „statele au obligația de a lua toate măsurile legislative, administrative, sociale și educative pentru a proteja copilul împotriva oricărei forme de violență”.

Or, aceasta este mecanica eșecului. La noi, DGASPC, școala și poliția nu eșuează separat, ci eșuează împreună, prin necorelare structurală. Fiecare „raportează”, fiecare „sesizează”, fiecare își respectă procedurile operaționale proprii, dar nimeni nu răspunde.

Nu există sancțiuni reale pentru neintervenție cu consecințe grave, nici răspundere personală clară pentru situația în care „am știut și n-am făcut”.

Statul român nu refuză pedeapsa pentru eșecuri instituționale din umanism, ci din lașitatea de a-și asuma propriul eșec. Desigur, o lașitate pe care societatea i-o acceptă.

În cazuri precum cel al lui Mario, vina nu este exclusiv a autorilor, așa cum consideră, de altfel, și autorii petițiilor care își direcționează propunerile de modificare a legii penale exclusiv pe situația minorilor criminali. Totuși, vina este și a părinților, dar și a statului, prin instituțiile sale.

Asta nu înseamnă însă că părinții pot fi pedepsiți penal pentru fapta altora, nici măcar a copiilor lor, oricât de mult ar insista unii petiționari pe această sancțiune. Răspunderea penală este personală – un principiu fundamental care nu suportă nicio interpretare.

E drept, părinții răspund civil pentru prejudiciile produse de copiii lor, dar aceasta este o reparație post factum, fără valoare preventivă. Penal, ei răspund doar pentru fapte proprii.

Problema de viață este că legislația românească este părtinitoare.

Nu reglementează infracțiuni precum „neglijența parentală gravă” sau „lipsa de supraveghere cu rezultat periculos”, pentru care părinții ar putea fi trași la răspundere penală în cazuri cum este cel în care i-a fost curmată viața lui Mario.

De aceea, și aici răspunderea rămâne mai mult teoretică decât reală.

Or, înfierbântați după eveniment, autorii petițiilor nu au cerut și o asemenea completare a Codului penal.

La fel de „nerăspunzătoare” sunt instituțiile statului. Reglementarea lor înseamnă doar o înșiruire de proceduri sterile, care se cer validate de rapoarte și hârtii. Prin urmare, rămâne o reglementare lipsită de consecințe. În fața unei vieți pierdute, toate aceste formalități sună a gol.

Reducerea vârstei răspunderii penale va fi, cel mai probabil, discutată și poate chiar adoptată într-o formă limitată – nu la 10 ani, cum se cere în petiții, pentru că sub 12 ani Convenția ONU consideră vârsta „inacceptabil de scăzută”. Dar această măsură, singură, este oricum egală cu zero. Nu repară prevenția, nu obligă instituțiile să funcționeze și nu aduce dreptate reală.

Celelalte propuneri – detenție pe viață pentru minori, pedeapsa cu moartea, legea talionului sau munca silnică – nu merită analizate. Sunt reacții emoționale, incompatibile cu drumul european al României și cu orice principiu al statului de drept.

(captură facebook)

Semnarea „la cald” a petițiilor de către demnitari nu ajută nici familia lui Mario, nici societatea. Chiar dacă, bunăoară, unul dintre semnatarii petiției este însuși președintele Nicușor Dan, întărind convingerea generală că ori nu este bine sfătuit, ori nu-și ascultă consilierii. Cert este că a creat unor oameni aflați în mare suferință iluzia că, pentru viața pierdută a copilului lor, „se va face dreptate”.

Ca șef de stat, nu are voie să facă așa ceva, decât dacă se simte capabil să răstoarne întregul sistem care nu permite înfăptuirea actului de justiție penală în cazuri ca acesta.

Prima formă de respect față de acești oameni suferinzi este să li se spună adevărul. Iar acesta este că pentru viața lui Mario nu va răspunde nimeni penal, în sensul așteptat de părinții săi. Posibil ca ei să nu accepte niciodată acest adevăr. Cu siguranță însă, statul va ști să trăiască cu el. La fel și instituțiile sale și părinții ucigașilor.

Răspunderea penală a minorilor nu mai este o problemă juridică.
Este o alegere politică a decidenților. Deocamdată se preferă un vid de răspundere – „nu avem ce face, mai mult de-atât nu poate fi condamnat” – în locul asumării faptului că vina, în astfel de cazuri, nu mai este strict individuală, ci sistemică.

Iar până când statul nu va fi dispus să-și asume propria responsabilitate pentru prevenție, orice discuție despre pedeapsă va rămâne o formă de amăgire pentru cei care au pierdut o viață. De responsabilitate în general, nu doar în problema infracțiunilor comise de minori.