Declarația recentă a președintelui Nicușor Dan, privind un posibil „referendum al magistraților”, a fost receptată în fel și chip, unii considerând-o un act de curaj, alții, o ingerință inacceptabilă în problemele Justiției, ba chiar un atac la independența acesteia – pentru care ar trebui să răspundă cu funcția conform unui grup de senatori care au început să strângă semnături pentru suspendare.

În realitate, valoarea acestei declarații nu stă nici în efectele juridice – inexistente -, nici în instrumentul propus (referendum), ci în semnalul politic transmis, anume că există o problemă de funcționare și de încredere în interiorul Justiției, problemă care nu mai poate fi ignorată sau ascunsă sub formula reflexă a „independenței”.

Implicit, transmite mesajul că există o ruptură gravă între corpul magistraților și instituția care îi reprezintă – Consiliul Superior al Magistraturii (CSM). Ceea ce, să recunoaștem, este extrem de grav, pentru că CSM este organ de rang constituțional, nu un sindicat sau un ONG și, dacă reprezentativitatea lui este pusă la îndoială, întreaga construcție a independenței justiției intră în criză.

Implicațiile concrete ale mesajului transmis de președinte prin declarație sunt delegitimarea CSM în ochii cetățenilor, împărțirea corpului magistraților în grupul „celor tăcuți” și grupul sau grupurile „celor vocali” și, nu în ultimul rând, slăbirea poziției CSM în raport cu guvernul și cu Parlamentul.

Paradoxal, deci, o inițiativă declarată ca fiind „în sprijinul magistraților” poate slăbi instituția care îi apără constituțional (CSM).

Cum spuneam, legitimitatea CSM este constituțională (art. 133 alin. (1) din Constituție: „Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenței justiției”), nu derivată din încrederea publică, percepția corpului profesional sau validarea Președintelui.

Din aceste considerente, a pune problema (în afara mecanismelor constituționale) „dacă CSM mai reprezintă interesul public” înseamnă contestarea indirectă a art. 133 alin. (1) din Constituție.

Totuși, președintele Nicușor Dan a părut, cel puțin în timpul declarației de presă privitoare la referendum, complet detașat de Constituție, preocuparea sa părând mai degrabă orientată spre cetățeni. Și, să zicem, spre magistrați, dar nu spre Justiție. E drept, nu atacă punctual, nu propune o reformă legislativă și nici nu sesizează CCR, ci transferă „judecata” către „corpul profesional”, folosind un instrument eminamente politic: referendumul. Ceea ce reprezintă o politizare indirectă a Justiției, chiar dacă intenția declarată este opusă.

Doar că un stat de drept nu funcționează pe bază de referendum, ci în baza mandatelor constituționale.

Deși declarația președintelui devoalează adevărul privind autonomia justiției – legitimitatea ei fiind contestată puternic atât din interior, cât și din exterior –, trebuie remarcat că soluția aleasă de președinte nu este nici constituțională, nici instituțională. Este într-adevăr originală, dar rămâne o soluție politică și simbolică.

Chiar dacă este o declarație legitimă ca semnal politic, rămâne problematică ca instrument și periculoasă ca precedent.

Rolul președintelui, oricât de jucător ar vrea să fie, este de mediator, nu de arbitru sau evaluator al legitimității interne a unei autorități constituționale. Or, atributul de mediator exclude posibilitatea exercitării unei presiuni publice asupra oricărei autorități constituționale prin mecanisme plebiscitare sau consultări informale.

În termeni strict juridici, conform Constituției României, art. 90, „Președintele României, după consultarea Parlamentului, poate cere poporului să-și exprime, prin referendum, voința cu privire la probleme de interes național”. Așadar, fără a permite nicio „invenție”, Legea fundamentală statuează că referendumul este de interes național, este adresat poporului, nu unei categorii profesionale, fie ea specială, cum este cea a magistraților. Și, foarte important, referendumul urmează consultării Parlamentului.

Prin urmare, așa-numitul „referendum al magistraților” nu are temei constituțional și nu poate produce vreun efect juridic sau constituțional.

Sintetizând, rău (și periculos) în declarația președintelui este că instrumentul sugerat – un „referendum al magistraților” – este profund greșit. Nu pentru că magistrații n-ar avea dreptul la opinie, ci pentru că legitimitatea unei autorități constituționale nu este sociologică, ci juridică. Consiliul Superior al Magistraturii nu poate fi validat sau invalidat prin consultări de tip referendar, fie ele și interne.

Aici declarația președintelui derapează, nu prin intenție, ci prin efect, întrucât sugerează, poate, involuntar, că o criză de funcționare poate fi rezolvată printr-un instrument politic, cum este referendumul, ceea ce riscă să mute discuția din planul reformei în cel al confruntării.

Totuși, este și ceva bun în declarație. În primul rând, faptul că un șef al statului rupe o tăcere convenabilă mecanismelor interne ale Justiției. Declarația nu acuză fapte concrete, nu arată spre vinovați, nu trasează soluții legislative (putea aminti de legea răspunderii magistraților, de exemplu) – și tocmai de aceea nu poate fi calificată ca intervenție directă.

Ea spune doar că există nemulțumiri serioase în interiorul corpului magistraților și ele privesc funcționarea instituțională, nu independența actului de judecată.

Acesta este un adevăr pe care sistemul l-a cunoscut de mult, dar l-a tratat ca pe un secret de familie. Faptul că, acum, este rostit public nu reprezintă o agresiune asupra sistemului și cu atât mai puțin asupra profesiei, ci o recunoaștere (tardivă).

Cu toate acestea, ar fi profund nedrept și neadevărat să vorbim despre Justiția română ca despre un eșec total.

Judecătorul român este astăzi, în marea majoritate a cazurilor, independent în soluția pe care o pronunță (procurorii au o situație specială, despre care vom vorbi cu o altă ocazie, pentru că de multe ori sunt criticați pe nedrept). Singura îngrădire a independenței este cea rezultată din voința proprie a judecătorilor sau, ca s-o spunem direct, din obediența față de șefi.

Oricum însă, dosarele politice comandate, presiunile grosolane, telefoanele „de partid” sunt, ca regulă, istorie. Aceasta este o realitate instituțională care trebuie apărată fără echivoc.

Problemele sunt dincolo de sala de judecată, în zona de organizare, carieră, disciplină și control intern. Acolo unde independența funcțională s-a transformat, treptat, într-o autonomie opacă, iar autonomia administrativă a început să producă efecte de autoimunitate. Iar dacă pentru toate acestea arătăm cu degetul spre CSM, nu greșim.

Nu avem o Justiție coruptă structural, dar avem o Justiție rigidizată, extrem de orgolioasă, greu de corectat și tentată să confunde critica cu ingerința – și, iarăși, CSM…

Cauza principală nu este un complot și nici „capturarea” Justiției de către o forță externă. Cauza este oarecum banală și, tocmai de aceea, mai greu de admis: un dezechilibru între independență și responsabilitate. Să mai pomenim de CSM…?

În ultimii ani, accentul a fost pus, pe bună dreptate, aproape exclusiv pe protejarea independenței Justiției. În paralel, mecanismele de responsabilizare au rămas slabe, formale sau pur interne. Rezultatul este un sistem care se apără foarte bine de atacuri, dar se corectează foarte greu din interior, își validează aproape exclusiv propriile decizii (bune sau rele) și reacționează ca ariciul, la orice control extern efectiv.

Declarația președintelui este relevantă ca simptom. Ea arată că Justiția română a ajuns într-un punct în care independența câștigată riscă să fie erodată din interior, prin rigiditate și opacitate.

Reforma nu presupune renunțarea la independență, ci completarea ei cu responsabilitate, transparență și control juridic real. Fără referendumuri, fără spectacole mediatice, fără orgolii. Doar cu reguli clare și cu acceptarea adevărului că independența nu este un privilegiu, ci o obligație față de statul de drept.

În final, câteva cuvinte despre demararea procedurilor de suspendare a președintelui.

Să fie clar: președintele poate fi criticat pentru orice declarație, poate fi contrazis instituțional, poate fi chemat la clarificări politice, dar nu suspendat pentru declarații. Or, deocamdată, doar asta a făcut: și-a spus părerea pe o anumită problemă de interes și a lansat o idee (cea a referendumului).

Suspendarea ar fi o sancțiune disproporționată și ar crea un precedent periculos de sancționare a „delictului de opinie”. Cum să nu i se recunoască șefului statului dreptul de a avea opinii?

Mai mult, ar transforma o problemă reală a Justiției într-un circ politic. Sigur, este foarte posibil ca acesta să fie obiectivul unui anumit partid, conform ideii că sistemul nu caută clarificare, ci închiderea rapidă a subiectului.

Suspendarea președintelui, în acest moment, nu este justificată constituțional, este disproporționată politic și este toxică instituțional.

Acest demers pur politic nu apără Justiția. Dimpotrivă, o compromite și mai mult.