Șiria e definitiv în inimile francezilor de la Bouguenais, o localitate lipită de mai marele Nantes, localitate de care o leagă o înfrățire de 15 ani, cu „certificat de căsătorie”, dar și o dragoste care durează de aproape 36 de ani de la prima îmbrățișare…

Recunosc că nu știam nimic despre înfrățirile dintre două localități din țări diferite. Când am fost invitat să merg alături de o delegație din Șiria la Bouguenais, despre care nu știam unde e situat pe hartă, am avut un prim gând de a refuza. Nu doar spectrul unui drum cu autocarul de aproape 2.300 de kilometri mă făcea să iar în calcul refuzul ci și ideea preconcepută că voi avea parte de niște chestii oficiale din ciclul „politically correct” și multe zâmbete de complezență din partea ambelor părți, una de genul „hai să ne facem că ne placem”.

Și-am plecat, am trecut și peste spaima drumului – 31 de ore dus, dar și peste prejudecata a ceea ce gândeam că voi vedea acolo, la buza Atlanticului, pe cursul milenarului fluviu Loara. Cu noaptea-n cap am plecat într-un autocar plin cu 42 de persoane, cu primar, cu consilieri locali, cu angajați ai primăriei, dascăli de la școlile din Șiria, preoții din Galșa și din Mâsca – minunați oameni în contextul în care tocmai suntem contemporanii unui mare scandal în biserica ortodoxă arădeană -, dar tot cu noi erau și copiii de la ansamblul Șiriana din Șiria, însoțiți și acompaniați de o minunată orchestră. Astfel, aveam de toate, chiar și entuziasm, deși ne cam dispărea din când în când uitându-ne la ceasul care parcă stătea pe loc în timp ce autocarul mergea, și tot mergea…

Am plecat miercuri la 7 dimineața de la Șiria și am ajuns joi, la ora 14, la Bouguenais, într-o clădire numită Piano’cktail, un fel de casă de cultură cu o sală de spectacole superbă și foarte încăpătoare.

Ne-a întâmpinat tocmai primarul orașului, o femeie, una cu un nume parcă predestinat să fie conducător: Sandra Imperiale. Tânără, hotărâtă, provenită dintr-o familie care produce celebrul vin de Bordeaux, primărița ne-a primit ca pe cei mai prețioși oaspeți și după o îmbrățișare cu omologul Valentin Bot, ne-au vorbit amândoi despre înfrățirea dintre Șiria și Bouguenais. Iar după mai multe „sante” cu paharele de vin care ne așteptau după un drum extenuant, a început practic aventura franceză pentru noi toți cei 42 din autocar.

Și a fost o aventură fantastică, o aventură cât cei aproape 36 de ani de înfrățire, pentru că această relație de dragoste dintre francezi și șirieni a început încă din acele zile tulburi din finalul anului 1989, după Revoluția din Decembrie, când au sosit cu ajutoare în comuna de sub Cetatea Șiriei.

Și-am făcut de toate, împărțiți în două mari grupuri, cei din administrație într-o parte, preluați de reprezentanții de la „Mairie”, Primăria din Bouguenais, iar dascălii, preoții și copiii au fost preluați de cei de la ABJS (Association Bouguenais Jumelage Coopération). Și „jumelaj” a ieșit (jumelage în traducere înseamnă înfrățire).

După 31 de ore pe drum, familiile la care au fost cazați cei preluați de ABJS i-au dus direct la Atlantic, în timp ce pe noi, cei din grupul din administrație, ne-a preluat Astrid Lousson, ajutată de fantastica Francoise Le Foll și Patrick Guinot, trei oameni extraordinari care timp de cinci zile cât le-am vizitat orașul au făcut mai mult decât era posibil pentru ca noi să ne simțim ca acasă.

A doua zi am vizitat o fabrică de reciclare a gunoaielor, Arc en Ciel, după care am văzut și noi Atlanticul, într-o localitate minunată, La Boule, acolo unde am fost primiți de primarul Franck Louvrier. mângâiați de razele soarelui și cu gândul la ce avea să urmeze la spectacolul programat în acea seară de vineri, la amintitul Piano’cktail.

Un eveniment extraordinar, moderat foarte profesionist de Astrid, Sandra Imperiale și Valentin Bot, primarii celor două localități, au semnat prelungirea acordului de înfrățire în aplauzele a peste 200 de oameni. După discursurile oficiale, în care cei doi primari au vorbit despre relația dintre cele două localități, a urmat un moment artistic extraordinar. Francezii au adus un cor care a interpretat cântece din Italia, Rusia, Spania și evident Franța, având în frunte un dirijor excepțional, a urmat pe scenă ansamblul Șiriana, în prezentarea Garofiței Popa și pregătiți de Viorel și Daiana Popa. Cele șapte perechi acompaniate de o orchestră excelentă au pus în scenă șapte dansuri populare, prestația lor ridicând audiența în picioare în timp ce aplauzele nu se mai sfârșeau. Tânăra Tania a interpretat și ea patru cântece care le-au mers la suflet tuturor celor prezenți, interpretarea în limba franceză a unui cântec al Mariei Tănase fiind cireașa de pe tort.

Iar seara nu se putea termina fără prezența pe scenă a Bernadettei Huguet, lidera asociației AJBC, și a Vioricăi Secheșan, din partea Șiriei, o excelentă vorbitoare de limba franceză, două doamne trecute de vârsta a doua care practic au fost printre cei care au pus bazele acestei înfrățiri încă din 1989. Viorica Secheșan a urcat pe scenă însoțită de Adrian Ile, cel care alături de soția sa Viorica se ocupă de bunul mers al relației dintre partea franceză și cea de la Șiria.

Nu a lipsit de la eveniment nici consulul României la Nantes, Remus-Constantin Mărășescu, cel care a promis că în viitorul apropiat va vizita Șiria.

După eveniment am participat la un cocktail la care toată lumea s-a simțit bine, s-a socializat mai mult decât s-a mâncat și am simțit că acei oameni sunt bucuroși să ne aibă la ei în oraș, ba chiar la ei în case.

Au urmat apoi zile extraordinare, cu multe povești hazlii la cazare alături de Liviu Petrucean, de „Dodo” Olar, de Alin Suciu sau Tunde Molnar, dar și alături de Adela Onica căreia i-am și cântat „La mulți ani” pentru ziua de naștere, zi de naștere care coincidea cu sărbătorirea a 23 de ani de căsnicie a lui Viorel și Garofița Popa.

Sâmbătă ne-am cam fentat, ne-am îmbrăcat pentru „soleil” și am cam înghețat în timp ce am vizitat Hell Fest, un loc un are loc anual un mare festival de muzică la care în timp au participat Metallica, Guns N Roses, Deep Purple, Iron Maiden și alți coloși, un festival la care timp de patru zile participă peste 250.000 de oameni. De acolo am plecat la Chateau Clisson, o vizită umbrită de vestea că s-a stins legendarul Flavius Domide, după care am vizitat crama Chateau du Cleray, unde am degustat un excelent vin alb, sec. Dar până să-l gustăm, gazda, o doamnă foarte ospitalieră, încerca să ne învețe cum se face vinul iar noi tremuram la cele 10 grade celsius de afară… Am fost apoi la „Ziua Porților Deschise” de la Universitatea „Gustave Eiffel”, loc în care am văzut cum se testează anvelopele de avion și în care am văzut sosia marelui sculptor român, adoptat de francezi, Constantin Brâncuși.

După o scurtă vizită la Nantes, seara am fost oaspeți la „Cei trei purceluși”, acolo unde proprietarul, un fermier și bucătar desăvârșit, ne-a pregătit o fasole cu porc, specialitate foarte apropiată de bucătăria românească.

Duminică ne-am dus la „Mairie”, adică primăria locală, acolo unde alături de steagul Franței a fost arborat timp de o săptămână și drapelul României. O întâlnire în care s-a vorbit despre ceea ce se așteaptă de la această colaborare, de la această înfrățire, acolo unde după ce au vorbit oficialii, Sandra Imperiale, Astrid Lusson, Valentin Bot sau Garofița Popa, au luat cuvântul și Bernadette Huguet de la ABJS, dar și preotul Adorian Lucian Trif, de la Galșa, un preot foarte implicat în activități ale copiilor din localitate și nu numai. Când a venit vorba despre activitățile copiilor, un cuvânt de spus a avut și directoarea școlii din Șiria, Corina Jurgiu.

Apoi ne-a invitat acasă pe Francoise Le Foll, o femeie cu o energie fantastică, o femeie trecută și ea de vârsta a doua care zilnic ne-a însoțit peste tot, iar dacă noi contorizam 15.000 de pași, atâția făcea și ea.

A fost de asemenea o duminică în care am văzut Nantes-ul în toată splendoarea lui, cu străzile pline de oameni, cu castelul și catedrala, cu elefantul la care se delectează mai ales copiii, dar și cu un excelent restaurant în care ni s-a servit impecabil clătite cu… clătite, la Creperie Saint Croix. Dar și o cafea excelentă.

Seara am luat cina la o… româncă. Am dat curs invitației Dacianei Tortone, o doamnă care s-a născut și crescut la Ineu și care acum e un reputat medic la Nantes. Ne-a primit cu de toate, dar dincolo de ceea ce era pe masă, am simțit la ea bucuria de a ne vedea, de a vorbi românește și de împărtăși cu oameni pe care-i cunoaște de-o viață, unii dintre noi. Iar la final, tot prin noi, a trimis un pachet mamei sale, pentru că niciodată nu a uitat de unde a plecat. Și chiar la plecare am strigat împreună cu consulul Mărășescu la golul lui Ghiță pe care noi l-am văzut doar pe „flașcore”.

Și a venit ziua de luni, ultima petrecută la Bouguenais, o zi în care am vizitat „Hotel de Ville”, echivalentul Consiliului Județean de la noi, un loc în care am remarcat că la francezi, „consilierii județeni” sunt chiar primarii din regiune. Așa l-am revăzut pe Franck Louvrier, de la La Boule, dar și pe Sandra Imperiale, care a servit o cafea cu grupul nostru după care a plecat la… ședință.

O vizită în care nu l-am avut cu noi pe profesorul de franceză, Tiberiu Păcurar, cel care ne-a fost translator la mai multe întâlniri, și nici pe soția sa, Adina. Chiar și așa, comunicarea nu a părut că a suferit deși ei nu sunt cei mai buni vorbitori de engleză, așa cum nici noi n-am fost prea buni vorbitori de franceză.

De acolo am plecat la uzinele Airbus, unde am aflat cum se construiesc uriașele avioane franțuzești.

După această vizită aveam să petrecem cele mai tihnite ore din toate aceste zile, acasă la neobosita Astrid Lusson, după care ne-am întors acolo unde am început, la Piano’cktail, un loc în care am fost întâmpinați cu zâmbete și bucurie, iar la final am văzut lacrimi, lacrimi sincere. Copiii erau îmbrățișați de cei din familiile la care au locuit și plângea fiecare pe umărul celuilalt. Un loc unde s-au făcut promisiuni că înfrățirea merge mai departe.

Și pentru că nu ne voiau duși, francezii au făcut ad-hoc un lanț uman în fața autocarului arătându-ne că nu vor să ne lase să plecăm. Doar dacă ai fi fost acolo ai fi înțeles acele emoții…

Iar un asemenea t(o)ur de forță nu se putea termina decât cu o vizită la Paris, la Tour Eiffel, dar și la Ambasada Română de la Paris, unde eram așteptați de vice-ambasadorul Teodora Poneavă, o șiriancă autentică care ne-a primit cu cafea, fursecuri și o prezentare a palatului în care funcționează ambasada, o clădire construită de o contesă în secolul XIX, excepțională în toate detaliile ei, o clădire pe care a cumpărat-o Regele Carol al II-lea în 1930.

Ultimele ore în Paris le-am petrecut avându-l ghid pe Horațiu Poneavă, fiului Teodorei Poneavă, un tânăr crescut prin ambasadele din Canada, Paris sau Bruxelles care și acum, la cei 26 de ani, își petrece vacanțele la Șiria. După ce am văzut Notre Damme, alții au ales o plimbare cu vaporul pe Senna, în timp ce unii au urcat în Turn, ne-am îmbarcat și am pornit vreme de 24 de ore spre casă.

Acum știu multe despre înfrățiri și, dincolo de momentele oficiale, asemenea întâlniri leagă relații, leagă prietenii. Și am mai aflat că exact așa cum am fost noi primiți la Bouguenais, așa au fost primiți și francezii când au venit la Șiria. Iar astfel de întâlniri se vor repeta, ani și ani de-acum încolo, indiferent cine va conduce cele două localități. Iar înfrățirile și toate aceste zile au fost și despre „a fura”, a fura fiecare parte ce face mai bine cealaltă, astfel că nu au fost deloc întâmplătoare vizitele făcute.

Acum suntem aici, pe meleagurile noastre, dar mintea și chiar inima ne-a mai rămas puțin acolo, la Bouguenais, și abia așteptăm să ne mai întâlnim cu acei oameni care au făct tot ceea ce a depins de ei să ne simțim ca parte din familiile lor.

Mulțumim, Bouguenaisi! A fost „merveilleuse”.