Prima parte: Reîntâlnire la Crișul Negru, după 22 de ani, cu trecutul (I)

Ajungem la Biserica Romano-Catolică Adormirea Maicii Domnului construită în 1914.

Acolo exista o casă de rugăciune încă din 1901. Chiar și de departe, galbenul de Schönbrunn strălucitor al bisericii, ne atrage atenția. A fost renovată mai nou atât în interior, cât și în exterior. Razele soarelui, dansând parcă, îi scaldă interiorul răcoros într-o lumină orbitoare. Ochii ne sunt scăldați în galbenul tipic habsburgic. Aici s-au căsătorit părinții mei.

Întrucât mama venea din Großjetscha (Iecea Mare), rudele au venit la nunta din Schimonydorf cu camionul CAP-ului. 160 de kilometri, înghesuiți pe bănci de lemn într-un camion decapotat. Pe atunci, era o mini-călătorie în jurul lumii!

După ceremonie, familia numeroasă s-a adunat la casa părinților tatălui meu. În fotografia de nuntă, 23 de persoane sunt înghesuite în cercul familial restrâns. Bănci și mese se aflau în curtea mare unde se afla și fântâna cu cumpănă. Unul cânta la acordeon, altul bătea toba, iar cei mai mulți dansau răscolind praful din curte. A doua zi, camionul s-a întors înapoi. A fost odată ca niciodată…

În drum spre parohie, ne oprim la memorialul dedicat celor deportați în Rusia, ridicat în 2008. Este o lucrare a artistei Elisabeth Britich din Schimonydorf. Tații noștri au fost buni camarazi. Văd pentru prima dată memorialul. Numele unchiului meu este gravat acolo.

Toni nici măcar nu avea 16 ani când l-au luat. Bunicul a insistat ca tatăl meu să-și însoțească fratele minor în URSS pentru a avea grijă de el. Însă tatăl meu l-a sfidat pe tatăl său și a fugit de soldații-gardieni. La doar 18 ani, era deja foarte hotărât.

La un moment dat, era în sufragerie când câinii au început să latre afară. S-a ascuns în dulap, iar mama a scos cheia din dulap. Când soldații au intrat în cameră, au observat că lipsea cheia. Bunica a trebuit să deschidă dulapul, iar tata a fost luat pe sus. Însă mai încolo, pe stradă, a reușit să scape.

La un moment dat s-a aplecat și s-a prefăcut că își leagă șireturile. Soldatul înarmat a mers mai departe, iar tata, a reușit să se folosească de moment și să fugă. După câteva luni de fugar, treburile s-au calmat. El a fost scutit de munca silnică, însă fratele său, Toni, s-a întors acasă din deportare după cinci ani buni.

Preotul maghiar Kapor János ne așteaptă în ușa deschisă a parohiei. Vorbește bine germană. Pe hol atârnă fotografii cu toți preoții care au lucrat în sat. Este prima dată când văd fotografia părintelui Vöö Péter Pál, cel care a slujit aici între 1956 și 1966. El a cununat părinții mei, iar aceștia au vorbit ani la rând mai târziu despre el cu foarte mult respect. Pe masă zac registrele de evidență, la fel de mari precum cataloagele școlare din vremea mea, doar mult mai groase.

Drumul nostru duce spre cimitir. Cunosc totul atât de bine, ca și cum aș fi fost dintotdeauna în Schimony. Gerti este chiar surprinsă realizând că am venit aici în copilărie în vacanțele de vară, dar, chiar și după decenii, încă cunosc fiecare fir de iarbă. Sunt sigur că mi-a plăcut atât de mult pe atunci încât am absorbit și memorat totul. Acum trebuie doar să deschid un sertar în mintea mea și totul se revarsă. În cele din urmă stăm în fața mormântului bunicilor mei.

Am atâtea întrebări care îmi stau pe limbă. Cum a reușit bunica să crească atâția copii și să nu-și piardă niciodată răbdarea? Era o femeie cu inimă bună, prietenoasă și calmă. Uneori ținea în poală doi copii și pe al treilea din pătuț îl legăna cu piciorul.

Bunicul, în schimb, era impulsiv și iute la mânie, conservator, își creștea foarte sever grupul mare de copii. „Trebuie să vorbiți germană”, le spunea el de câteva ori pe zi, având în vedere numeroșii maghiari din sat.

Aș vrea acum să-l întreb: „Ei bine, bunicule, ce zici de familia ta numeroasă și multiculturală, având în vedere educația ta germană?” Acum familia cuprinde multe nații: maghiari, români, croați, polonezi, englezi, canadieni, brazilieni, americani, coreeni.

Ultimul bărbat german din Schimony este văr îndepărtat cu mine. Jani Rechtenwald are 88 de ani și stă aici doar temporar. Iarna se duce să locuiască la fiică-sa în Austria, dar în fiecare vară se întoarce la Schimony.

În curând, doi noi germani se vor alătura puținilor locuitori rămași. O femeie din Schimonydorf, care locuiește în Renania de Nord-Westfalia cu soțul ei vest-german, a moștenit casa bunicii sale. Casa este în prezent în curs de renovare. Cuplul intenționează să-și petreacă anii de pensie aici și să se bucure de împrejurimile naturale care îți taie respirația: corul melodios al păsărilor de dimineața devreme, parfumul dulce al salcâmilor, clămpănitul berzelor, orăcăitul broaștelor în lacurile din jur, ciripitul familiar al greierilor, pășunea căprioarelor, misterioasa pădure Holumburg la orizont, poalele blânde ale Carpaților Occidentali strălucind în soarele serii. Trăiască viața!

La casa verișoarei mele îl întâlnim din nou pe părintele Kapor. În timpul prânzului vorbim despre Dumnezeu și despre lume. Preotul este un om prietenos, serviabil și politicos. Oriunde a lucrat, a renovat biserici, inclusiv aici la Schimonydorf. Slujba lui a devenit o chemare. Credincioșii îl iubesc pentru asta.

„Nu este întotdeauna important să facem lucruri mărețe, ci ca Dumnezeu să facă lucruri valoroase prin noi”, spune el. A dovedit acest lucru de multe ori. Parohia sa din Chișineu-Criș cuprinde douăsprezece filiale. Duminica este plecat și slujește Domnului toată ziua. Prima sa Sfântă Liturghie începe dimineața, ultima se termină seara.

Sună telefonul meu, e Virgil, va fi aici în curând. Se apropie momentul să ne luăm rămas bun.

Și așa se termină vizita noastră. Mașina iese încet din sat. Însă acum vizibilitatea este excelentă, nu ca atunci, în urmă cu 22 de ani, când ceața ascundea totul. Trecem pe lângă stâlpul de electricitate în soarele strălucitor, unde o barză își hrănește cei doi pui. Ei se vor întoarce anul viitor, dar eu cu siguranță nu.

Vor mai trece 22 de ani până la următoarea mea vizită? Nu se poate ști. În timp ce părăsim satul adormit, mă gândesc la zicala mea preferată: „Acasă e acolo unde vei rămâne când pleci”. Da, o parte din mine va rămâne aici pentru totdeauna.

În satul meu Schimony, de pe Crișul meu Negru.

***

Helmut Heimann (67 ani) s-a născut la Iecea Mare (jud. Timiș). Din 1984 până în 1990 a fost redactor la ziarul de limba germană Neue Banater Zeitung din Timișoara care apărea în judelele Timiș, Caraș-Severin și Arad, relatând mult despre UTA și Strungul (fotbal și handbal). După revoluție a emigrat, în 1990, cu familia în Germania unde a lucrat, din 1991 până în 2013, la ziarul BILD,  cel mai mare ziar din Europa, cu un tiraj de 4,5 milioane de exemplare. La BILD a fost primul redactor cu cetățenie română. Din 2013 este freelancer, având și un blog: heimanns-blog.online. A scris și o carte despre mari sportivi de origine șvabi dunăreni: Johnny Weissmüller, Ferenc Puskás (Purczeld), Jupp Posipal, Josef Petschovszky, Josef Leretter, Hansi Müller, Helmut Duckadam si alții. Locuiește la Stuttgart.

Reportajul de mai sus din 2023 a apărut în șapte publicații de limba germană.

Traducere: L.N.