„Comedia e o afacere serioasă”, spunea actorul-comediant W. C. Fields și nu putem să nu-i dăm perfectă dreptate… cu o completare, totuși: comedia de calitate e o treabă (și mai) serioasă, mai ales la teatru, în contextul în care e dezirabil să nu se ajungă la o producție de cioace, de duzină – sau, eufemistic spus: pentru publicul larg. De fapt, de asta e alunecoasă comedia: atrage automat un public larg, iar teatrul poate încerca foarte bine să împace și capra cu varza, și merele cu perele sau berea cu vinul, dar garanția reușitei e, de multe ori, mai slabă decât statornicia unui dinte de lapte în pragul unui impact cu o bâtă de bambus.

„Zeul măcelului” (după Yasmina Reza), noua producție a Teatrului Clasic „Ioan Slavici”, regizată de Kedves Emőke – cu care a debutat cea de-a X-a ediție a Festivalului Internațional de Teatru Nou (FITN) – a bifat însă tocmai o asemenea reușită de zile mari: o comedie ireproșabilă, indiferent de pretenții. Am putea spune chiar o dublă comedie. De două ori ireproșabilă.

Piesa „Zeul măcelului” (Le Dieu du carnage) de Yasmina Reza este o comedie neagră contemporană care explorează cu sarcasm și inteligență tensiunile interumane, construcția fragilă a temniței bestiilor lăuntrice și mecanismul ceasului ticăitor al ipocriziei sociale. A fost scrisă în 2006 și a devenit rapid un succes internațional, fiind montată pe scene importante și ecranizată în 2011 de Roman Polanski, cu titlul „Carnage”.

În versiunea originală, două cupluri de părinți din medii sociale relativ diferite încearcă, ca-ntre adulți, să lămurească concordanțele și să gestioneze consecințele bătăii copiilor, în urma căreia unul și-a pierdut doi dinți incisivi, „dintre care unul permanent!”, din pricina unei lovituri zdravene în plină figură, administrată prin intermediul unui băț.

Foto: Laurian Popa

După modelul clasic „unde dai și unde crapă”, dezbaterea amical-rațional-civilizată se transformă însă rapid într-un război civil de sufragerie, într-un skandenberg intelectual de mahala, un ring de box cu papuci de casă, poșete, scaune, aerosol, cărți, pahare cu apă sau rom, dar și cu pauze de vomă și telefoane importante. Meciul grobian de care pe care – pe principiul dintre incisiv pentru dinte incisiv – include o succesiune neobosită de tirade casnic-obligatorii: discuții în contradictoriu și în paranteze uitate despre etică parentală (cele maternale și paternale fiind puse cu mare grijă într-un contrast eclatant), despre civismul de vitrină și despre educația de bază sau de vază, cu binemeritate și bine plasate invective politicos-necoapte despre statutul socio-economic, despre Big Pharma, capace de veceu sau rețete de ștrudel cu mere și pere.

Cele descrise mai sus se amalgamează deja și prefigurează, de fapt, viziunea artistică ingenioasă a regizoarei Kedves Emőke, deoarece montarea ei nu se mulțumește cu un singur chibrit pentru a produce explozia domestică inevitabilă.

În producția teatrului arădean, scena este împărțită în două, punând față în față două cazuri identice, astfel încât clișeele și discrepanțele sociale sunt dublate și la propriu, și la figurat. Avem opt părinți în total, distribuiți în secvențe alternative, cu gesturi și replici similare în structură, dar diametral opuse în ceea ce privește tonul și subtextul.

Foto: Laurian Popa

Într-o parte sunt părinții lui Bruno, intelectuali de clasă mijlocie cu pretenții de statut solid, el (Andrei Elek) – un mic-burghez independent financiar, comerciant cu obiecte sanitare, ea (Carmen Butariu) – scriitoare cu specializare în istorie și arheologie, intelectuală autentică, dar moderat-elitistă VERSUS părinții lui Ferdinand, exponenți ai elitei sociale, el (Ioan Peter) – avocat de corporație, cinic, eficient, permanent conectat la „sistem”, ea (Alina Vasiljević) – snoabă cultivată, cu vocabular și gusturi rafinate, dar folosite mai mult ca instrument de validare socială.

De partea cealaltă, părinții lui Luca, un cuplu de clasă mijlocie superioară de fațadă, el (Zoltan Lovas) – un capitalist primitiv, țăran urbanizat, ea (Angela Petrean-Varjasi) – o snoabă rudimentară, țoapă cvasi-cizelată VERSUS părinții lui Eusebiu, din clasa de jos urbană, el (Marian Parfeni) – un pierde-vară cu un aer de dandy decăzut, ea (Carmen Vlaga Bogdan) – casnică cu aspirații intelectuale, dar irosite în bucătărie.

Foto: Laurian Popa

Ironia frapantă și poanta de grație sunt, desigur, naturalețea cu care se sparge diplomația de porțelan și iese în evidență realitatea crasă, fără perdea: cât de puțin contează diferențele de c(l)asă când cortina aparențelor este sfâșiată de colții ascuțiți ai rânjetului social, bine lustruit și perfect inutil.

Un spectacol de teatru al absurdului societal, al ipocriziei glazurate și al cordialității dezarticulate, cu un joc teatral savuros și memorabil, în care râsul doare mai tare decât pierderea dinților incisivi ai copiilor – pe care nici măcar nu îi vedem.

Zeul măcelului

de Yasmina Reza

Regia: Kedves Emőke
Traducerea: Cristi Juncu
Distribuția: Carmen Vlaga Bogdan, Carmen Butariu, Andrei Elek, Marian Parfeni, Ioan Peter, Angela Petrean-Varjasi, Zoltan Lovas, Alina Vasiljević
Scenografia și costumele: Irina Chirilă
Lighting design: Alex Dancu, Sergiu Poenar
Mișcarea scenică: Maura Cosma

Premiera spectacolului „Zeul măcelului” a marcat începutul ediției a X-a a Festivalului Internațional de Teatru Nou (FITN). Tot ieri, 10 mai, au fost vernisate două expoziții găzduite în foaierul teatrului: o expoziție organizată de Colegiul de Arte „Sabin Drăgoi”, care cuprinde lucrări premiate în cadrul Concursului Național de Arte Grafice – „Fantasticul din mine și din afara mea” și expoziția de afișe semnate de studenții Facultății de Design din cadrul Universității „Aurel Vlaicu” din Arad, în colaborare cu YOUth Art Festival.

•  VEZI PROGRAMUL COMPLET FITN10 AICI.