Ce să-i facem: rămânem în prima linie a știrilor naționale cu prima la pensie a Domnului Țigan, directorul Romsilva, minus vizitele de lucru ale lui Bibi al nostru și cu aparițiile profesional-mondene ale Elei Falcă, prima doamnă a Aradului dacă facem abstracție de Geanina Pistru, nemaivorbind de încă câteva doamne adevărate din oraș.

Așa că asta este: mergem direct la sursă, respectiv la știrea care a bulversat zilele săptămânii care a trecut – nu, nu e vorba de UTA, nici măcar pentru egalul în fieful președintelui de neschimbat – da, de coiful de la Coțofenești e vorba. Mai precis de furtul din Olanda care ne-a privat de un simbol până acum neștiut al identității noastre în Europa.

Acuma, ca să fim drepți și să judecăm strâmb, cu acel coif este o problemă mult mai profundă.

Dincolo de faptul că istoricii serioși nu-l pun în relație directă cu dacii, ci cu traco-geții, chiar dacă Amza Pellea a purtat, în celebrul film regizat de și mai celebrul Sergiu Nicolaescu, o imitație jenantă – nu de alta, dar este evident de ceremonie, nu de luptă – a coifului. Atâta bai să fie, se știe una e arta și cu totul altceva știința. Dacă nu le amestecăm, chiar putem afla câte ceva despre tainele existenței noastre. Altele decât cele prezentate în cărțile de istorie fabricate din cele mai vechi timpuri pentru interesele celor din frunte și care se cred mult peste cei pe care îi conduc.

Intrigat de toate astea, am făcut mici „săpături” și vin acum cu povestea mai puțin știută și deloc popularizată a coifului furat în Olanda.

E vorba de modul în care a fost găsit și a ajuns la muzeu. Presa este plină de povestea nițel transformată și care omite poate cel mai important aspect: dorința, rugămintea celui care a realizat valoarea istorică a coifului, după care l-a predat muzeului.

E vorba de un negustor de vinuri, numit Marinescu, pomenit și Moreanu, fiind din Moreni, cel care a cumpărat coiful pe o sumă colosală pe atunci, 30 sau 35 de mii de lei, depinde de surse, de la un țăran, camarad de al său din tranșeele primului război mondial. Asta se întâmpla prin 1927 sau 28 – din nou, sursele -, omul care a venit la Ploiești la Marinescu se numea Alexandru Simion și susținea că obiectul a fost găsit de copilul său, Traian.

Aici, iarăși, presa și sursele nu sunt clare: erau mai mulți copii cu vacile sau pur și simplu se jucau la marginea satului, cert este că Marinescu și-a dat seama de valoarea obiectului găsit, a dat suma menționată lui Simion și prin aprilie 1929 s-a prezentat la București, oferind coiful Ministerului Cultelor și Artelor. A fost o donație, Marinescu-Moreanu nu a cerut bani peste suma dată lui Simion, dimpotrivă, a oferit 5000 de lei pentru confecționarea unei casete în care să fie prezervat coiful.

O singură dorință a avut: ca la expozițiile în care apare coiful să fie menționate și numele celor doi.

Altfel spus, dacă această dorință a donatorului s-ar fi respectat, acum am vorbi de coiful Simion-Marinescu și nu de coiful de la Coțofenești. Merită menționat aici că suma donată de Marinescu era una impresionantă pentru un negustoraș provincial de vinuri, spre 20 de mii de euro la valoarea din zilele noastre. Țăranii din zonă făceau atâția bani în douăzeci de ani. Și mai este ceva: cu mult sub prima de pensie a Domnului Țigan.

Cunoscând toate acestea, înțelegem cum de este posibil ca Mihail Neamțu, da, arădeanul nostru ajuns deputat AUR, să ne spună că furtul coifului reprezintă de fapt ciubucul nostru oferit așa, pe nepusă masă, pentru intrarea în Schengen. Și mergând mai departe înțelegem și obiceiurile care s-au încetățenit și pe aici, după aproape un secol de când a fost găsit coiful. Inclusiv parazitarea economiei cu firme de casă, fără să mai vorbim de neobrăzarea cu care își dau prime, salarii și pensii cei care s-au cocoțat în funcții folosindu-se de relațiile lor cu cei care decid și împart.

Fiindcă, e veche, nu-i așa: cine împarte parte își face. Chiar, ne-am putea întreba: oare cât ar oferi domnul director de la Romsilva pentru găsirea coifului furat în Olanda?

O întrebare retorică așa, dar care nuanțează problema noastră ivită din senin: coiful furat, găsit lângă Coțofenești de niște prunci, a ajuns în posesia Muzeului de Istorie datorită unu român, aflat de altfel în pragul falimentului – să nu uităm în 1929 începe marea criză economică -, care, fără să fie istoric, a realizat importanța obiectului și a cheltuit din banii lui ca să ajungă acolo unde trebuie: între obiectele care, într-un fel sau altul, ilustrează istoria poporului de care aparținea acest Marinescu-Moreanu.

Nu l-au interesat banii, dimpotrivă, a oferit bani muzeului pentru ocrotirea coifului.

Își mai aduce aminte cineva de el, a auzit cineva de Marinescu-Moreanu? Răspunsul este evident nu! Cel puțin până la scandalul cu furtul din Olanda absolut nimeni nu știa cine este acest Ion Marinescu datorită căruia hoții din Olanda au avut ce fura.

Noi îl știm pe Mihail Neamțu, pe Călin Georgescu, toată lumea știe cine este Simion – nu, nu de cel care a dus coiful de la Coțofenești la Ploiești zicem acum – sau Șoșoacă, fără să mai vorbim de directorul Romsilva din Arad.

De ceilalți nici nu mai pomenim. Nu are rost. Suntem convinși că nu ar da niciun leu pentru nimeni și nimic din care să nu iasă ceva câștig pentru ei. O primă așa, acolo…

Și cam asta este problema cea mare a noastră.

Nu furtul coifului…