Selecționerul Edi Iordănescu (deci nu presa), a lansat sintagma de alint „Generația de suflet” pentru naționala noastră de fotbal. La o conferință de presă – răspunzând unei întrebări de o „genialitate” cel puțin egală cu a celor pe care le pun reporterii celor cercetați sau arestați („de ce ai omorât-o?” sau „îți pare rău că ai furat?”), selecționerul a spus că, „Generația asta nu conține niciun metal… Este o generație de suflet”.

Și a avut mare dreptate. Generația asta care a readus în atenția lumii fotbalistice galbenul grâului copt de pe tricolor, ne-a făcut să înțelegem că sufletul este componentă importantă a valorii umane. Ne-a amintit că dor și doină pot fi înțelese doar de cei care le înțeleg sensul cu sufletul, nu cu mintea.

O generație de fotbaliști, considerați mai degrabă „lucrători cu mingea” decât „artiști ai balonului”, ne-a amintit că, scuzați expresia, împreună suntem mai puternici. Atât de puternici încât nu ne-a mai trecut prin cap să ne batem cu alții, să facem scandal, în general să „ne arătăm mușchii” și, cu siguranță, tocmai de aceea am fost și apreciați.

Colegul Lucian Dănilă a simțit aprecierea străinilor și a pus atât suflet în ce a scris și cum a scris încât o vreme se cuvine nici să nu încercăm să scriem despre acest subiect. Ar fi ca și cum a încerca să re-inventăm roata.

Am întâlnit în Germania România pe care o iubesc. Și am fost atât de mândru să fiu român… 

Grupul ăsta de fotbaliști ne-a amintit tuturor că am uitat unde ne-am pus motivația și am devenit un popor resemnat, prăpăstios, neîncrezător, lipsit de speranță, dar mai ales un popor dezbinat și, de ce n-am spune-o?, temător. Un popor care a uitat că viața fără niciun țel este doar o zbatere haotică și inutilă.

Un popor care a uitat ce înseamnă unitatea, grupul, echipa, colectivul, colegii, prietenii. Uneori chiar familia. S-a lăsat purtat pe valurile egoismului, a facilului, a vulgarului, măruntului, inutilului. Și au venit acești copiii, conduși de unul dintre cei mai tineri și mai citiți selecționeri români (cel puțin, din ultimii 20 de ani), să ne amintească de tot ce ne-a ridicat de-a lungul istoriei: sufletul. În cea mai largă acceptiune a cuvântului, în care trebuie incluse și ambiția, curajul, puterea de a lupta.

Băieții ăștia au avut curajul să urce muntele, cărând în spate toată neîncrederea cu care i-am privit și primit de la bun început. Și au urcat până unde i-au ținut puterile. Sigur că au și greșit, sigur că au și pierdut, jucând împotriva unor echipe cu jucători mai valoroși și mult mai scumpi, dar nu au cedat fără luptă. Nu s-au predat.

Iar prin această atitudine au intrat în sufletul românilor, fie că sunt sau nu iubitori ai fotbalului.

Asta a plăcut cel mai mult românilor, asta au apreciat cel mai mult la echipa noastră națională. Poate mai mult chiar decât rezultatele. Iar ca răspuns, și-au pus și ei, suporterii, sufletul în palmele echipei. Așa cum au mai făcut-o și în urmă cu mulți ani, când naționala noastră se lupta, de la egal la egal cu marile forțe ale fotbalului mondial.

E drept, atunci alta era aritmetica fotbalului nostru. Acea generație de excepție, numită „de aur”, însemna un geniu (Gică Hagi) și alți 10 colegi de echipă, valoroși și ei, dar nu ca Hagi. Acum, chiar dacă suma este aceeași, 11, echipa nu mai înseamnă o vedetă și restul, ci un grup de 11 băieți, egali ca valoare, cu toții dispuși să lupte „până la capăt”.

Mai mult, băieții noștri de suflet au demonstrat că în artimetica fotbalului multele milioane de euro cu cât era evaluată valoare unor echipe nu rezistă la „adunarea” puterii de luptă a 11 băieți dispuși să lupte. În aritmetica fotbalului, nu totdeauna 1 + 1 fac 2. De fapt, nu doar în aritmetica fotbalului, ci în viață, în general.

Poate de la această ciudată aritmetică a fotbalului a pornit și revărsarea de afecțiune a spectatorilor, pentru că au văzut cum un grup de tineri obișnuiți, considerați „de mâna a doua”, s-au luat „la trântă”, fără nicio teamă, cu „balaurii” fotbalului european, unii dintre ei cotați mai mult decât întreaga noastră echipă. Fiecare spectator s-a simțit parte a acestui popor considerat mulți ani de „mâna a doua”.

Asta a contat mai mult decât schemele de joc savante, presing, deschideri și multe altele pe care le înțeleg și apreciază doar cunoscătorii. Pentru mulți dintre cei care au susținut frenetic naționala la acest EURO, 4-4-3, 5-3-2 sau 4-3-3 înseamnă cel mult scheme de joc la loto, nu așezare în teren a echipelor. Dar tot și-au luat tricou galben și au stat până noaptea târziu pe stadion sau în fața televizioarelor.

Da, această echipă națională, această „generație de suflet” ne-a unit cu atitudinea ei la acest EURO ne-a unit. Cât vom rămâne așa, este greu de anticipat. S-ar putea să revenim la vechile noastre obiceiuri – dovadă că la primul meci oficial al noului sezon, Supercupa României, ultrașii s-au bătut cu jandarmii.

Ca să nu mai amintim că au și apărut criticii, care știu ei sigur că echipa asta nu are valoare, că totul a fost noroc… Prostii. Echipa asta ne-a arătat calea. Noi va trebui să știm s-o urmăm. Restul chiar nu contează.