Urmăresc cu atenție ecoul creat de moartea arădeanului Rudi Wittmann pe frontul din Ucraina, primul militar profesionist din România care și-a sacrificat viața în lupta împotriva invaziei rusești.

Nu mă miră că reacțiile „anti”, de minimalizare a sacrificiului arădeanului, sunt majoritare, comentariile de pe FB sau la articolele – inclusiv la cele din Special Arad ale Adrianei Barbu –, fie că sunt în română, fie în maghiară pe FB, se întreabă ce treabă avea el acolo, ce mai, s-a dus omul să facă niște bani, un mercenar, deci, care a sfârșit prost, hai să nu îl mai idolatrizăm, să nu facem din el un erou.

Și cum vă spun, ca fost profesor la liceul Csiky Gergely, m-am interesat și eu, ce e cu acest Rudi, cum a fost el ca elev, cum își aduc aminte de el cei care l-au cunoscut înainte să se înroleze în Legiunea Străină. Fiindcă este un moment important și o evoluție și mai importantă.

Rudolf Ervin Wittmann, imediat după liceu, s-a înrolat în vestita unitate de elită, a petrecut cinci ani în Legiunea Străină, plecând, deși putea să-și prelungească stagiul, după un eveniment care, se pare, nu mai cadra cu modul său de a judeca lumea. A revenit la Arad, dar nu a stat mult, a plecat mai departe spre Ucraina, ca, folosindu-se de priceperea sa militară ieșită din comun, să lupte alături de ucraineni. Nu de ruși, a se reține!

Observație foarte importantă. Fiindcă un mercenar se duce acolo unde primește mai mult, iar rușii, se știe, plătesc bine dacă e vorba să atragă străini de partea lor. Inclusiv militari profesioniști, în fond la început grupul de mercenari Wagner a dus greutatea invaziei. Nu se mai aude prea mult de ei datorită „defectării” șefului, poate vă mai amintiți de avionul cela care s-a prăbușit în plină vară.

Și fiindcă eu nu l-am mai prins ca profesor pe Rudi, m-am interesat la o colegă în care am încredere. Așa am aflat că, da, Wittmann deja în clasa a XI-a știa că se va face militar profesionist, se va duce să se înroleze în Legiunea Străină. Era un tânăr bine făcut și care zâmbea deschis și sincer tot timpul. Nu excela la învățătură, avea el alte interese mult mai serioase, dar nu avea nici probleme. Însă nu aveai cum să nu îl bagi în seamă. Radia bună-dispoziție, calm și siguranță de sine. La balul absolvenților de la Csiky, din 2015, a fost ales regele balului.

Îl puteți vedea în prima poză, alături de regina Kinga Palfi, cea care a fost de acord să apară în presă alături de Rudi, aducându-i astfel un ultim omagiu. Înțelegeai cum te uitai la el de ce a ales să se facă militar, mi-a mai spus fosta profesoară a lui Rudy, amintind în cele din urmă de tristețea care o cuprinde văzând comentariile agresive și lipsite de înțelegere și înțelepciune de pe site-urile de socializare.

Cu circumspecția de rigoare am gândit mult la cele aflate, auzite. Fără să uit vreo clipă de drama, de doliul familiei Wittmann. Problema nu era să pun la locul lor reacțiile răutăcioase, virtualul în care trăim și propaganda putinistă explică fără rest aceste manifestări ale oamenilor mai puțin atenți la ce este și ce se întâmplă. Mă gândeam mai mult la valorile pe care le-am uitat sau le aruncăm la groapa de gunoi a istoriei. De exemplu, la cele masculine.

Bărbatul tradițional este, nu-i așa, hotărât, curajos și gata să sară în ajutorul celor care au nevoie. În fond, bărbatul acesta, cunoscut din istorie și nu din filmele cu supereroi, este un luptător. Este oare exclus ca până și în zilele noastre să se nască astfel de bărbați? Care nu sunt interesați de internet și alte forme de a uita despre ce este cu adevărat vorba, care cred în continuare în dreptate și adevăr, cred în datoria de a-i ajuta pe cei în dificultate? Și care sunt gata să și lupte pentru toate astea?

Este, oare, chiar atât de straniu să mai existe astfel de oameni, astfel de bărbați?

Prinși în vâltoarea vieții lipsite de importanță, marcată de întâmplări mărunte și care în afara dispoziției noastre momentane nu schimbă nimic, să nu mai credem în posbilitatea unei vieți excepționale, marcate de aspirații mai înalte?

Să rămânem la ideea că toate astea sunt legende, că în afară de interes, avere și bunăstare, eventual avansarea rapidă în cariere obișnuite reprezintă singurele realități de băgat în seamă? Să aruncăm totul ce nu susține modul nostru de viață și de gândire în lumea poveștilor și a manipulărilor care nu mai contenesc?

Întrebări la care nu este simplu să răspunzi. Nu de alta, dar riști să cazi în greșeala celor care expediază problemele prin câteva cuvinte bine simțite aiurea, fiind convinși de dreptatea lor de oameni care trăiesc de la o zi la alta.

Nu îmi arog nici eu dreptul ultimului cuvânt. Al dreptății și al adevărului. Încerc doar să ies din cercul vicios al răspunsurilor gata făcute.

Să găsesc răspunsul la niște întrebări de prima mână și oarecum banale în evidența lor. Oare de ce ne ferim să recunoaștem faptele? De ce ne ascundem după vorbe primite sau furate de la alții?

De ce avem probleme să recunoaștem gestul de sacrificiu al unui arădean de al nostru? A, că era un aventurier?

Bărbații adevărați, ăia de care am pomenit mai sus, cam așa sunt. Sau par celor lipsiți de simțul aventurii. Se avântă pe drumuri pe care ceilalți nu au curajul sau nu vor să strice comoditatea banală în care se complac.

De ce nu reacționează școala al cărui elev a fost? De ce nu reacționează Primăria orașului din care a plecat spre eternele câmpuri de vânătoare? De ce ne ascundem după minciuni? Sau tăceri vinovate?

Da, Rudolf Wittmann a fost un arădean, primul militar cetățean român care ne-a făcut cinstea să moară pentru independența Ucrainei. Să ne arate că încă avem dreptul să sperăm într-o lume a curajului, a hotărârii și a dreptății.
Ne deranjează asta atât de tare?