Ceea ce face o poveste cu adevărat excepțională, fie spusă, scrisă sau transpusă într-un film, dincolo de ingeniozitatea cu care e redată, este acea parte a narațiunii cu care tu, auditorul, cititorul sau privitorul, te poți relaționa, acea „bucată” de sare și piper „magic” care îți trezește din latență sentimente familiare, te catapultează într-o clipită în poveste și, cu toate că știi că asculți povestea altcuiva, simți că ești acolo, că ți s-a întâmplat ori ție, ori cuiva drag ție. Personajul principal, parcă, este confundat involuntar cu o față cunoscută îndeaproape. Magia intervine cu atât mai intens atunci când „ne trezim” în mijlocul unei povești de viață din vremuri din ce în ce mai îndepărtate, cu întâmplări 100% reale, și relatările vin din partea unui membru al familiei cu care, majoritatea dintre noi, avem sau am avut o relație specială: bunica.

Faimosul regizor Cristian Mungiu a hotărât să spună povestea bunicii sale, dar – poate surprinzător, chiar dacă cineastul este și un prozator reputat și, nu în ultimul rând, scenarist – nu prin intermediul unui film, ci într-o carte. La Arad, lansarea cărții „Tania Ionaşcu, bunica mea. O biografie basarabeană” (Humanitas, 2023) a avut loc miercuri seara la Librăria Corina, în prezența autorului.

Departe de a fi o istorisire ordinară, povestea bunicii regizorului este fascinantă datorită faptului că, într-un fel sau altul – sau pe alocuri chiar izbitor – seamănă cu viața bunicilor multora dintre noi, cum au putut afla cei prezenți la lansarea de ieri. O viață marcată nu doar de greutățile traiului de zi cu zi, ci și de schimbările tehnologice ale vremii (radioul era, pe atunci, obiectul care a făcut ca lumea să pară, dintr-odată, mai mică), dar mai ales de schimbările socio-politice drastice, cauzate de război. Nu orice război, desigur, ci chiar Al Doilea Război Mondial.

Aparenta iminență, respectiv amenințarea repetării istoriei odată cu izbucnirea războiului recent din vecini, din Ucraina, a fost, de altfel, catalizatorul deciziei de a face publică povestea bunicii regizorului acum.

„Peste noi a venit perioada complicată din ultimii ani, care a fost completată într-un mod nefericit de acest război la graniță și am simțit, așa cum ați simțit probabil și dumneavoastră, o neliniște, că lucrurile se pot tulbura fundamental în viețile noastre, de astăzi pe mâine, în urma unor decizii pe care noi nu le influențăm în niciun fel (…) A fost o mică panică în februarie, când a început războiul, au fost oameni care s-au gândit să plece și făceau socoteli cam câte zile sau ore mai rezistăm dacă intră rușii”, a spus Mungiu la lansarea cărții.

„Nu cred că m-am simțit niciodată mai aproape de sentimentul pe care mi l-am închipuit că l-or fi avut bunicii mei în 28 iunie ’40, când își trăiau și ei viața așa cum trăim și noi acum, cu o grămadă de supărări, nemulțumiri, convinși că avem tot timpul din lume, având tot felul de planuri. Și atunci… vine un moment când îți dai seama astăzi cât de fericit vei fi fost ieri, dar astăzi nu te mai ajută cu nimic înțelepciunea asta”, a mai spus regizorul la Arad.

Impulsul regizorului Mungiu a fost, pur și simplu, să se asigure că „povestea lor (n. red. – a bunicilor săi) nu se va pierde”, fiind convins că avem, fiecare, datoria de a dovedi alor noștri „că ne interesează, că ne pasă, că vom fi capabili să o povestim cu amănunte generațiilor următoare, copiilor, nepoților, chiar și după ce ei nu mai sunt”.

„I se întâmplase toate relele de pe lume, dar le relata cu multă demnitate. «Așa a fost să fie»”

Cristian Mungiu avea în jur de 25 de ani (acum are 55), era la începutul carierei de regizor când a început să consemneze poveștile bunicii sale. „Era un fel de scuză (…) un fel de încercare de a da valoare unor evenimente ale vieții ei care vor fi fost foarte tragice, pe care nu le mai puteam schimba cu nimic”.

„Mi s-a părut că aș putea, cumva, la o vârstă la care nu mai aveam ce să-i promit și cu ce să-i îmbogățesc, să-i îmbunătățesc viața, măcar să-i dau sentimentul că viața ei va fi avut o valoare. (…) Am stat și am consemnat toate povestioarele astea într-un caiet, cu pixul, într-o vară, după care, câțiva ani mai târziu, am stat și le-am așternut pe hârtie și când am avut de luat o decizie, am hotărât să nu le aștern pe hârtie așa frust, cum mi le zisese bunica mea, nici să le înfloresc, nici să inventez ceva de la mine, dar am găsit o modalitate prin care le-am povestit ca din perspectiva ei, încercând să păstrez cât mai mult din tonul ei, care era foarte sobru și foarte puțin plângăcios. I se întâmplase toate relele de pe lume, dar le relata cu multă demnitate. Pur și simplu, era așa… un fel de dat, «așa a fost să fie»”, a povestit Mungiu la lansarea cărții.

Nu a avut intenția imediată de a crea un scenariu de film, chiar dacă nu a exclus nici atunci și nici acum ideea.

Regizorul a mărturisit arădenilor prezenți la lansare că a fost întrebat de multe ori, după fiecare film produs, despre ce va fi următorul său film și, pentru că niciodată nu știe cum să răspundă la această întrebare, având mereu nevoie un anumit timp de reculegere, la un moment dat a răspuns că vrea, cândva, să facă un film despre viața bunicii. Întâmplarea a făcut, însă, ca povestea să devină o carte, după ce Mungiu a fost abordat de Lidia Bodea de la Editura Humanitas.

În jur de 2 milioane și jumătate de descendenți ai refugiaților din Basarabia

Prezentând cartea mai întâi la Chișinău, apoi în mai multe orașe din România, regizorul a constatat cât de multă lume are o biografie similară, „pe de o parte direct basareabeană, cu părinți sau bunici provenind din zona aia. Mi s-a zis și o cifră statistică, sunt undeva la 2 milioane și jumătate de oameni care sunt descendenți ai acelor refugiați din Basarabia. În același timp, m-a sunat și Vivi Drăgan Vasile, operatorul lui Stere Gulea și operatorul de la primul meu film, care mi-a zis că are aceeași poveste în familie, în oglindă, din partea de Ardeal”.

Tania Ionașcu. Dintr-odată, o față cunoscută – parcă – îndeaproape tuturor celor care, de fapt, nu au cunoscut-o niciodată, dar povestea ei de viață reflectă, într-un fel, viața bunicilor noștri, a fiecăruia dintre noi.

Magia a intervenit și la Arad, amintirile din familie au fost, inevitabil, trezite la viață. La îndemnul regizorului, câțiva din auditoriu au depănat și ei povești familiale similare, unii povești mai comune, simpatice, alții, din păcate, povești mai tragice.

Lansarea de carte la Arad, respectiv ocazia întâlnirii cu celebrul regizor a atras și câțiva actori arădeni în Librăria Corina, cum ar fi Ștefan Statnic, Marina Palii, Iulia Pop-Dragoș, Cosmin Blaga și Raluca Vermeşan, câştigătoarea Premiului UNITER pentru debut în spectacolul „XXL (Fat Pig)”, regizat de Cristi Juncu. Nu în ultimul rând, evenimentul a fost prezentat de actorul și directorul Teatrului Clasic „Ioan Slavici”, Bogdan Costea.

„Ce cred eu că e important… – a spus regizorul Cristian Mungiu la încheierea lansării – nu e cât de dramatică este povestea din familia noastră, nu de asta trebuie s-o consemnăm. Poate să fie cea mai banală poveste din lume, dacă tu o primești cu multă empatie și dacă vrei să exprimi afecțiunea față de cei din familie, o vei povesti cu foarte multă emoție, pentru că așa ai primit-o tu. Și cel mai bun lucru ce se poate întâmpla e ca cei care mai au bunici, să plece de la această întâlnire și să dea un telefon, să-i întrebe ce mai fac”.