Nu cred că sunt singurul care vede sau simte în jur tot mai multă intransigență, împinsă până la ură. O ură revărsată zilnic, în spațiul public, împotriva a tot ce se poate: minorități și majorități etnice, minorități și majorități sexuale, credincioși sau atei, simpatizanți sau nesimpatizanți ai unor partide sau grupări politice. Să spui că ești vaccinat sau heterosexual este aproape la fel de periculos cu a nu ține cu UTA în Arad. Nu mai spun, dacă faci greșeala de a recunoaște că ești ortodox.

Nimeni nu mai pare dispus să-l înțeleagă pe celălalt, să discute calm, să contrazică argumentat dacă nu este de acord cu părerea celuilalt. Nimeni nu mai pare dispus să verifice, să caute surse autorizate pentru informare, nimeni nu mai pare dispus să „piardă vremea” cu eleganța dialogului. Caută replici cât mai tăioase prin care nu doar își contrazic interlocutorul, ci îi distrug părerea sau opțiunea, dacă nu cumva și pe el. Iar de aici, până la violență reală nu-i decât un pas.

Și, ca să fim bine înțeleși, nu-i vorba doar despre „dezbaterile” de pe facebook. Ura se simte peste tot, de la alimentara din colț, până la primărie, de la serviciu, până la restaurant. Ca să nu mai vorbim de șosele sau de politică. Peste tot ură, vecină cu violența, chiar fizică.

Traumele din vremea pandemiei încă sunt vii. Și chiar nu reușesc să înțeleg de ce. Am trecut printr-o mare grozăvie, cu zeci de mii de morți, am supraviețuit, dar nu suntem nici mulțumiți, nici recunoscători. Am avut norocul să facem parte dintr-o asociere de state (Uniunea Europeană) care ne-a ajutat să avem acces la vaccinuri, nu mult după ce au început să fie produse. Am avut și medicamente, am avut și medici, am avut și spitale și, de bine, de rău, aparatură.

Citiți aici: România, prima pe listă țărilor dezvoltate în care s-a murit „peste normal” în pandemie 

N-am fost în situația altor state, singure și sărace unde s-a murit pe capete – vă mai amintiți imaginile din Venezuela, cu morții lăsați pe străzi? – dar în continuare devenim agresivi când se vorbește despre vaccinuri. Cu „dovezi” care mai de care mai „științifice”. Faptul că „părinții” vaccinului au primit recent premiul Nobel pentru „descoperirile lor privind modificările bazelor nucleozidice, care permit dezvoltarea unor vaccinuri ARNm eficiente împotriva Covid-19”, precis nu înseamnă mare lucru pentru „marii specialiști” antivacciniști.

Citiți aici: Invenția vaccinurilor împotriva Covid-19 câștigă Premiul Nobel la Medicină 

Și încă n-am scăpat de covid, am avut parte doar de o pauză. Nu va fi ca în 2020 – 2021, dar tare mă tem că se va mai muri din cauza acestui virus. Nu zic să faceți ca mine – m-am vaccinat de trei ori și, deși mi-am luat porția de sudalme, o voi mai face dacă va fi nevoie – dar nici nu vă lăsați prostiți de mesajele celor care vă îndeamnă să beți apă sfințită pentru a fi protejați.

Apa sfințită a fost un exemplu, poate neinspirat, în opinia nu doar a antivacciniștilor, ci mai ales a celor mai mulți ortodocși. Nu și a mea, deși sunt și eu ortodox. Poate tocmai pentru că sunt ortodox m-a durut reacția unor fețe bisericești care s-au declarat împotriva vaccinului. Cred cu toată ființa mea că a fost și, din păcate, încă mai este, o mare sminteală acest amestec în problemele de sănătate publică.

Vasile Bănescu, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române spunea că „Iraționalul antivaccinism justificat religios rămâne o mare și riscantă neînțelegere care îi poate transforma pe unii, nu puțini, în martiri ai unei cauze false. Biserica și cultele religioase nu pot emite opinii în legătură cu o problemă strict medicală cum este vaccinarea. Ele nu pot formula un discurs teologic nici pro, nici anti-vaccinare”.

Dacă până acum mi-am luat-o doar de la antivacciniști și, atunci când am susținut că religia ar trebui să fie materie opțională la bacalaureat (articolul poate fi citit aici), de la atei, acum mi-o voi lua și de la mulți ortodocși. Desigur, de la toți, în numele libertății și al adevărului pe care doar domniile lor îl dețin. Tocmai de aceea, le doresc tuturor sănătate. Chiar și celor care mă vor sudui pentru cele ce urmează.

Heterosexual, dar nu fac paradă

Nu am absolut nimic împotriva comunității LGBTQ+. Ion Țiriac spunea că a realizat că este bogat atunci când nu s-a mai uitat la preț când alegea ce să mănânce la restaurant. Adică, s-a eliberat de-o grijă. Parafrazându-l, voi spune că mă simt eliberat de orice resentiment față de acestă comunitate de când am realizat că nu o mai „caut”. Nici pe stradă, nici în magazine sau pe unde mai umblu, nici măcar în minte. Pur și simplu m-am eliberat de această problemă, falsă, la urma urmei, a existenței lor.

Nu îmi mai pun demult problema normalității – nici măcar când este vorba de căsătoria între persoane de același sex – și cred, ca un creștin ortodox ce sunt, că și ei sunt copiii lui Dumnezeu – iar mi-o iau de la ortodocși! Mă deranjează doar agresivitatea cu care se promovează, mai ceva decât pariurile sportive. Iar cea mai agresivă îmbracă forma acelor parade de prost gust și fără sens, urmate în București, an de an, de „parada” lui G. Becali și a preoților săi care „dezinfectează” traseul cu aghiasmă. Subiect de cancan, dar și motiv de a-și atrage ura multor heterosexuali.

Dacă diversitatea este normalitate, ce caută în stradă? Normalitatea nu face paradă.

Un primar și multă ură

N-am vorbit despre ura căreia i-a căzut victimă Vișinel, acel tânăr care a murit după bătaia aplicată de polițiștii locali din Arad. Pentru că aici este ceva mai mult decât ură. Asemenea porniri atavice nu se pot naște doar din ură, așa că precis vom mai analiza cazul.

N-am vorbit nici despre politicieni, cei care, prin atitudinea lor încurajează manifestările ostile și chiar ura între oameni. Încurajează, în primul rând prin exemplul personal, apoi prin mesaj și atitudine. Îl voi da exemplu doar pe întâistătătorul municipiului, deși nu se deosebește mult de ceilalți politicieni cu domiciliul în Arad.

Este în fruntea Aradului de aproape un mandat și jumătate, perioadă în care, prin atitudinea sa țâfnoasă, prin jignirile adresate tuturor celor care își permit să-i critice „mărețele” realizări scoțându-i în evidență greșelile, unele chiar ilegale, Călin Bibarț a reușit să rupă comunitatea arădeană. Să-i învrăjbească pe unii împotriva celorlalți, în funcție de atitudinea față de faptele sale.

Un primar care-și „bagă picioarele” în ziariști și în munca lor și le bagă, de fapt, în toți cetățenii care se informează din acea muncă.

Un primar care, la câteva minute după cel mai mare cutremur care a zguduit vreodată Aradul, nu a avut altceva mai bun de zis decât că va dispune o acțiune de amendare a arădenilor care nu-și reabilitează casele, nu transmite decât că-i urăște pe arădeni.

Un primar care de mai bine de 3 luni de când Vișinel a fost omorât de (cel puțin) unul dintre subordonații lui din Poliția locală nu și-a făcut timp să spună măcar un cuvând despre eveniment, este un om fără suflet. Doar o grămadă de carne și oase mișcătoare în ronduri, care seamănă ură în oraș și așteaptă osanale.

Nu mă tem de criticile sau chiar eventualele cuvinte grele, cum am titrat. Dar știu că mulți se tem să-și spună părerile, de groaza violențelor verbale sau chiar mai mult de-atât, în funcție de subiect.

Și totuși, tăcerea nu-i totdeauna de aur. Sunt convins că doar spunându-ne părerile și apărându-le cu calm și argumentat putem elimina violența verbală și ura din comunicarea noastră, din viața noastră. Iar după ce reușim măcar s-o mai potolim, poate vom putea vorbi despre școală și cei șapte ani de-acasă. Adică, de educație.