Deprofesionalizată, cum zic unii, vândută (deci, necinstită, lipsită de obiectivitate), cum zic alții, ignorată sau excesiv băgată în seamă, dependentă de curentul electric mai mult ca de informații (fără curent n-ai cum să scrii, să publici, să tipărești, să emiți), hulită sau respectată, presa continuă să influențeze societatea românească și să fie, dacă nu etalon, măcar un reper. Un fel de steag roșu arborat pe plajă, care semnalează pericolul. Unii îi înțeleg semnificația și respectă semnalul, alții îl ignoră și își asumă riscurile.

Subliniez, semnalează pericolul, atrage atenția asupra lui. Atât. Nu emite sentințe privitoare la pericol (eventual niște păreri, ca de salvamar), nu face analize exhaustive, nu se subrogă specialiștilor în pericol, nu face clasamente și nici nu încadrează pericolele în grade, ca seismele. Doar semnalează pericolul pe care-l reprezintă „valurile” sau „curenții”, de la președințele țării în jos, până la ultimul consilier comunal, de la ministrul de Interne, până la polițistul ajuns, poate disciplinar, în cel mai izolat cătun.

E drept, presa nu mai este atât de influentă ca în anii ’90, când un articol bine documentat putea doborî un ministru ori putea duce la pierderea alegerilor când viza un anume candidat sau grupare politică. Nu vorbim de o influență de genul celei aducătoare de foloase materiale celui care o exercită și, dacă este prins și are ghinion, aducătoare de sancțiuni penale. Vorbim de acea influență pe care o conferă încrederea. Pentru că, da, presa nu se mai bucură de aceeași încredere ca în primul deceniu de exersare a libertății de exprimare. Din multe motive, care țin, unele, de bucătăria internă a presei, altele, de „bucătării” exterioare ei.

Încrederea în presă este cel mai scăzut nivel de încredere din ultimii şapte ani. Şapte din zece persoane evită informaţiile de presă

Una dintre cauzele care a dus la scăderea încrederii românilor în presă ar putea fi găsită în acțiunile de la începutul anilor 2000, ale organizațiilor profesionale și sindicale ale ziariștilor, ca răspuns la asaltul guvernului Adrian Năstase împotriva libertății presei. Așa a luat naștere Convenția Organizațiilor de Media (COM), cu sarcina asumată de a obține dreptul de autoreglementare și astfel, de a opri intervenția politicului în problemele editoriale ale ziarelor prin diferite mijloace, să le zicem legale (după cum se știe, presa audio-vizuală este reglementată altfel decât presa scrisă, având și un „cenzor”, CNA).

Sursa: paginademedia.ro

Ei bine, totul a fost minunat, doar că a rămas până azi nereglementată profesia de jurnalist și raporturile jurnalistului cu patronatul. Ca membru fondator al COM, am propus ca ziariștii să fie licențiați de o comisie independentă, pe o perioadă de maximum doi ani, după care urma o re-licențiere și așa mai departe. Ideea era de a impune nu doar anumite reguli pentru autor, conforme cu Codul deontologic al ziariștilor, dar și un anumit tarif minimal pentru articole, obligatoriu în toată țara.

Foarte important era că ziarele nu aveau dreptul să publice articole decât ale ziariștilor care aveau licență, fapt care asigura ziaristului deplina libertate de exprimare și responsabilitate pentru articolele scrise și publicate. Prin urmare, patronatele nu și-ar mai fi putut permite să concedieze ziariștii incomozi, pe care să-i înlocuiască cu niște marionete obediente, fără licență, unii chiar fără școală.

Nu mai insist pentru că oricum această propunere a picat mai ales din cauza opoziției lui Mircea Toma, în prezent membru al CNA. De reținut însă urmarea, atât de evidentă inclusiv în presa locală (sau, poate, mai ales în presa locală), unde politicienii, ajunși, între timp, suficient de bogați, își permit să cumpere ziare și să-și impună propria politică editorială la ziarul propriu. Așa au re-apărut articolele de „demascare” a frizerilor sau chelnerilor, dar și interviurile în care cea mai „dură” problemă ridicată de ziarist era: „vai, domnu’, era să aveți o scamă”. Elogii, minunate proiecte, realizări grozave, totul este perfect…

Și tot așa, a apărut și indiferența mediului politic și a celui de afaceri susținut politic față de articolele „steag roșu”, în care sunt semnalate nereguli contractuale, legături dubioase, subterane între cele două medii, cheltuieli nejustificate decât, eventual, scriptic de bani publici, licitații dirijate spre firme „prietene” și multe, multe altele.

Cel mai dubios este că aceste articole „steag roșu” sunt ignorate, cu bună știință, de instituțiile plătite pentru a descoperi și sancționa fapte de natura celor semnalate de presă. Nu avem de unde ști dacă această atitudine se datorează complicității intenționate sau doar întâmplătoare, ori numai comodității personaliului respectivelor instituții.

Sigur, dat fiind că unii Inspectori șefi ale instituțiilor de forță (Poliție, Jandarmerie, de exemplu) participă la chefuri organizate de liderii unor partide, ne poate duce cu gândul la o complicitate intenționată și susținută instituțional, de vreme ce ministerul de care aparțin acești inspectori șefi nici măcar nu a răspuns solicitării de a oferi un punct de vedere.

Citiți amănunte  aici: De ce se ferește să ne răspundă ministrul Afacerilor Interne, Lucian Bode? Sau, de cine se teme? 

Or, câtă vreme niciun „steag roșu” ridicat de presă nu are urmări datorită unei încrengături de interese ce leagă politicul, afacerile și instituțiile de control administrativ, financiar, penal, cetățenii încep să-și piardă încrederea în cei ce ridică „steagul”. Cu atât mai mult cu cât, extrem de puține sunt publicațiile care au reușit să nu se mufeze la țâța publicității de partid. A oricărui partid. Așa că, prima reacție, firească de altfel, este să pună la îndoială motivele reale ale publicării unor articole – steag roșu, putând chiar bănui că la mijloc ar fi vreun interes, mascat, al vreunui adversar, care a plătit pentru publicare.

Ce-i drept, mai sunt ziare care exersează astfel de practici.

Evident, încrengătura instituționalizată de interese își poate permite, în România, să ignore orice faptă semnalată de presă, pentru că știe că nu vor fi urmări. În alte părți ale lumii, nu, pentru că instituțiile statului funcționează. La noi, instituțiile de control se fac că n-au auzit nimic, iar societatea nu are nicio reacție. Consiliile locale sunt și ele surde și mute, iar când mai reacționează câte un partid, susținerea este foarte slabă pentru că cetățenii au și mai puțină încredere în partide decât în presă. Cu asta, cercul pare complet închis.

Totuși, o posibilă soluție ar fi, așa cum ne-a sugerat un cititor, să completăm semnalările (articolele – steag roșu) cu sesizarea organelor de cercetare și urmărire penală sau chiar a conducerii Guvernului. Tentantă propunere, doar că o practică ne-ar scoate din rol. O asemenea atitudine ne-ar îndepărta de rolul pe care trebuie să-l interpreteze presa în orice societate, acela de „paznic” al democrației și de semnalare a oricărei deviații, sesizate, de la aceasta. Inclusiv a deviațiilor comise de instituțiile ce intră în complicitate cu cei ce au comis fapte de „steag roșu”.

Credem sincer că este mai important să semnalăm public orice neregulă constatată și, prin asta, să susținem respectarea principiilor democrației până când poporul (comunitatea) va învăța să-și apere nemijlocit dreptul de a fi cel ce are puterea. Până va dobândi exercițiul folosirii în acest scop a puterii votului dar și de a învăța să ceară instituțiilor statului să-și exercite pur și simplu atribuțiile.

Credem, totodată, că anchetele penale trebuie pornite și finalizate nu pentru că au fost sesizate oficial de un ziar sau altul, ci pentru că o parte din societate a semnalat ceea ce pare o încălcare a legii. „Steagul roșu” poate fi ridicat de presă, dar în egală măsură, de cetățeni. Așa funcționează o democrație.

Primul procuror sau polițist care va acționa în conformitate cu acest crez, va fi eroul nostru. Și, cu siguranță, al întregii comunități.