Dacă vezi undeva prin oraș câte unul agitat, marcat de grabă și neliniște, să știi că ăla nu-i arădean neaoș. Că nu-i pe aici decât de puțină vreme, poți să fii sigur.

Orașul acesta ciudat are o putere de absorbție ieșită din comun. În bună armonie cu restul, nici această forță nivelatoare nu este ceva spectaculos. Mai degrabă asemănătoare cu liniștea molcomă dar ameninţățoare a râului care ocolește orașul cu vicleană precauție.

Arădeanului nu-i plac lucrurile mari. Orașul n-a fost niciodată mare. Primele clădiri mai înalte au fost construite abia la începutul deceniului șapte din secolul trecut. Turnurile de zece etaje de după Boul Roșu sau cele de la Podgoria arătau ca naiba printre clădirile modeste din jur. Ca niște tulpini țepoase de cactuși lipsiți de sens în mijlocul unei pajiști bine tunse.

Arădeanul cultivă moderația în toate. Chiar și în muncă. La fel în inteligență și cultură. E mai bine să fii modest, pare să gândească el. Exagerările de orice fel sunt dăunătoare. Puțin, sigur și comod, cam asta ar fi cuvintele și ideile care organizează sufletul simplu al arădeanului.

Un stadion mic și drăguț. Singurul lucru mare în oraș e ștrandul ca un etern refugiu. Malul apei pentru pescari și pentru cei doritori de reverii lipsite de pretenții. Un film bun, o muzică bună, o discuție bună cu prietenii la o bere. Acesta-i orizontul în care se mișcă adevăratul arădean.

La teatru sau concerte nu merge. Mai nou nici la cinematograf. Ce rost ar avea? Aiureli pretențioase de calitate îndoielnică. În timp ce el are acasă tot ce-i trebuie să se simtă bine. Tehnică de cea mai bună calitate. Dacă vrea un film pune dividiul copiat de amicul său cu dividiurile, muzică la fel, totu-i plazmă, dolbystereohighdefinition, chestie nemțească sau japoneză, ce draku’!

Iar dacă chiar vrea să se simtă bine, în elementul său, să simtă că n-a pierdut vikendu de pomană, se duce la piață. Nu neapărat la Mall sau Supermarket, ci la una dintre nenumăratele piețe tradiționale ale orașului.

În Arad există Piața Mare și cea Mică. Mai există şi Piața de Vechituri (ocikopiaţ) plasată-n Obor. Iar acolo mai există și alte piețe: de animale și cereale, ca să le amintim doar pe cele de extracție istorică. Piața de animale mici, de la câini și pisici, trecând prin peștișori de aur și ajungând la șerpi cu clopoței, se mută de decenii bune prin oraș, precum sufletele rătăcitoare ale evreilor de demult, încercând să găsească un refugiu liniștit.

Mai este piața de mașini, vestită ca ocikopiaţul în toată țara, și pentru că toate trebuie să aibă un rost bine stabilit, fiecare cartier își are propria piață.

Viața este o mare piață, cam asta-i filozofia arădeanului obișnuit. Unde te duci, vinzi și cumperi ceva, orice, marfa în sine contează mai puțin. Cea ce contează este starea în care te aduce prezența în piață. Umblatul în bermude și șlarfi, cu cămașa sau tricoul scos lejer să nu te simți constrâns în nici un fel, privitul la infinitele posibilități ale obiectualizării comerciale. Ascultatul vorbelor care zboară fără greutate printre vânzători și cumpărători.

În sufletul arădeanului este întotdeauna vară. Şi piață.

Aceste două lucruri se presupun și se susțin reciproc. Arădeanul care învață să schieze să ajungă cu djipul în stațiunile montane din Austria este o aberație mai nouă. Ce rost au chestiile astea de iarnă? Când piețele vegetează în burnița neprietenoasă. El, adevăratul arădean liniștit, dacă se duce, se duce la mare. Pe plajă. Care este ca o mare piață.

La fel cu supermarketul. De voie, de nevoie, se duce. Mai mult de dragul soției și al copiilor. Dar nu se simte în apele lui.

Idealul absolut al arădeanului, indiferent de sex și vârstă, se poate configura prin următoarea imagine: să stai întins pe plajă, uitându-te, printre două sorbituri de bere rece, la gagicile care se fofilează prin fața ta sau, mă rog, la masculii care se dau rotunzi. Ochelari de soare, creme și loțiuni de firmă, casca în urechi și lângă tine o carte bună.

Pentru orice eventualitate.

(2015)