Două Janis Joplin, un singur deces

O legendă neîmblânzită, un „clasic-modern” la FITCA, din Novi Sad




Ideea dramaturgului Nikolina Đukanović și a regizoarei Sonja Petrović a fost simplă: sunt două Janis Joplin – urâțica, melancolica și totodată zburdalnica fătuță din Port Arthur, micuța visătoare care și-a găsit aripile cosmice în muzică… și forța evergreen a blues-rockului, inegalabila eroină a contraculturii Hippie, destrăbălata regină din „27 Club”, zeița nemuritoare a generației „live fast, love hard, die young”. Dar cine sau ce… și cum a putut s-o ucidă pe una dintre aceste două Janis Joplin? Propriile complexe și decepții, sălbăticia brută a propriei sensibilități, adâncimea libertății, oceanul pacific al lacrimilor în care a uitat, pentru o secundă nemiloasă, exercițiul plutirii? Există întrebări complicate cu răspunsuri simple și există întrebări simple cu răspunsuri complicate, iar când la mijloc e o poveste de viață, răspunsul este întotdeauna tulburat de propria complexitate. Un astfel de răspuns a fost cel al Teatrului Național din Novi Sad (Capitală Culturală Europeană în 2022), printr-un show de o intensitate, vigurozitate și ferocitate emoțională amețitoare, în regia Sonjei Petrović – spectacol invitat la ediția curentă a Festivalului Internațional de Teatru Clasic din Arad.
Clasic. Dintr-un anumit punct de vedere, este oarecum stranie și aproximativ-forțată includerea în programul Festivalului de Teatru Clasic a unei piese de teatru ce a fost scrisă de un dramaturg contemporan, tânăra sârboaică Tijana Grumić. Desigur, în anul în care piesa ei a fost pusă în scenă de Teatrul Național din Novi Sad, chiar în pandemie, în 2020 (în mod interesant, autoarea avea fix 27 de ani), s-au împlinit exact 50 de ani – o jumătate de secol – de la moartea legendarei cântărețe care a dat o bucată din inima ei la fiecare concert, cântăreața care, pe scenă, făcea dragoste cu 25.000 de oameni, după cum declarase chiar ea, metaforic, firește.
Însă o retrospecție de 50 de ani în istoria muzicii este, totuși, o ciocnire cu capul în semi-eternitate, o privire în imaginea tremurată din oglinda retrovizoare a unei mașini a timpului, fie aceea un Mercedes-Benz cum visa Janis, fie un Fillmore-Vokswagen Bus.
Astăzi, cu toate cretinitățile nucleare, cu toată invazia din vecini, agresiunile, crizele și crimele de război, cu toate psihozele prezentului, deci cu toate similitudinile temporale demne de extemporale, acel val original de sunete covârșitoare, acel tsunami al răzvrătirii anti-război și al ascensiunii efugionismului din anii ’60-’70 pare a fi rămas doar murmurul unui basm muzical neîmblânzit, un disc vintage care urlă în surdină despre alte vieți, alte societăți, alte probleme și bătăi de cap complet străine și îndepărtate în coridorul timpului, pe cale de dispariție în acea lumină veșnică, fără cale de întoarcere. Iar cei care, totuși, încă își mai amintesc, iubesc și SIMT în continuare sunetul acelei perioade zvăpăiate, zgomotoase, crude, se pot întreba cu un glas amar:
WHO THE FUCK killed Janis Joplin? Și de ce?
În spectacolul muzical „Cine a ucis-o pe Janis Joplin?”, actorii sârbi din distribuție sintetizează viața artistei într-un party exuberant și, în același timp, spun povestea femeii din spatele legendei, povestea artistei care și-a băgat picioarele în normele predominante ale vremii și a demonstrat că simțul libertății este cea mai profundă forță creatoare.
Sunt două Janis Joplin în acest spectacol, cea din viața reală (jucată fermecător de Bojana Milanović) și cea imaginară (jucată ireal de excepțional de Sonja Isailović), îngerul ei păzitor, alter egoul ei care a călătorit cu ea prin toate aventurile ei, toate iubirile, bucuriile și în același timp toate mâhnirile și deziluziile ei, a fost acolo să o consoleze, să-i fie un backing vocal pentru cele mai intense trăiri, dar care, în cel mai crucial moment, nu a putut să intervină, să o salveze, nu a putut să fie decât un observator tăcut, un martor ocular transcendental.
Dincolo de momentele muzicale revigorante și dincolo de scenografia ingenioasă a lui Željko Piškorić (cu acele paravane desenate cu personaje și găuri pentru capete), ideea principală a fost, așadar, simplă: întrebarea nu este „Cine a ucis-o pe Janis Joplin?”. Întrebarea e dacă spiritul ei, muzica ei și toată energia acelei generații de nebuni frumoși din care a făcut parte pot fi resuscitate și surescitate, dacă mai poate fi reaprinsă acea flacără, dacă mai poate fi clocotită acea pasiune neastâmpărată, acea frenezie, acea ardoare pentru libertate și acea impulsionare pentru normalitate, pentru naturalețe, pentru originalitate, pentru o societate ghidată de sintagmele „Peace & Love” și „Make Love, Not War”.
Ideea și mesajul sunt extrem de simple: Nu o ucideți pe Janis Joplin!
WHO KILLED JANIS JOPLIN?
de Tijana Grumić
Regie: Sonja Petrović
Dramaturgie: Nikolina Đukanović
Costume: Senka Ranosavljević
Scenograf: Željko Piškorić
Ilustrații: Nada Božić și Ana Mihajlov Čupić
Light Design: Tihomir Boroja
Coregrafie: Mira Beba Dobrković
Traducere din limba sârbă: Octavia Nedelcu
Distribuție:
Bojana Milanović
Sonja Isailović
Stefan Vukic
Dimitrije Arandjelovic
Vukasin Randjelovic
Petar Banjac
Filip Grubac
Igor Sakač
Comentariile portalului
Aha, dacă realizarilee sunt în funcție de datele dan biblie, probabil că autostrăzile se vor face până la apoca lipsă! Aia mare, sau mică, nu mai contează...
Poate nu ar strica să vă documentați ceva mai atent. Veți putea observa că procesiunile ortodoxe legate sau inspirate din viața lui Iisus (deci, inclusiv drumul crucii) (...)
Sa-mi spuna cineva de ce acesti calugari copiaza Via Dolorosa de la Romano Catolici. Biserica Ortodoxa nu are " Drumul Crucii" inclus in randuiala bisericeasca . In nici o carte de cult (...)