„Miracolul” unor opere dramatice, asemenea legendelor, nu e întocmai un miracol, e de fapt un fapt ce constă în atemporalitatea lor, în traductibilitatea și aplicabilitatea lor metaforică oricăror vremuri, căci vremurile toate au mai mereu tendința de a fi învolburate de necondiționata, inepuizabila și biblic-universala prostie umană. Dar sunt, oare, aceste povestioare rostite cu rost sau se vor lovi, de fiecare dată, de urechile unui prost? Mai ales dacă sunt din start traduse prost?

Cum se produce și cât durează un miracol? Când intervine revelația afurisit-aforistică, când ne dăm seama că eficiența în timp a unui miracol, care înlocuiește sălbăticia, este egală cu nivelul prostiei și că orice legendă, orice dogmă sau fake news este doar o coproducție, o născocire mârșav-divină, o bosoarcărie înălțătoare, un simptom al intraductibilității în rațiune a unor coșmaruri? Un epitaf al visătorului, prohodul balaurului, până la venirea unui alt balaur.

A picat aproape la țanc pentru Teatrul Clasic „Ioan Slavici” că mult-tărăgănatul și de două ori amânatul spectacol „Miracolul Sfântului Gheorghe” a avut premiera arădeană, în cele din urmă, la doar o săptămână după ziua ultra-semnificativă din punct de vedere creștin și anume Ziua Sfântului Gheorghe. Spectacolul e rezultatul unei colaborări aproximativ-internaționale, o coproducție bulgaro-sârbo-română, un ghiveci artistic trilingv care readuce în conștiința balcanic-colectivă povestea preamăritului, prea-minunatului și prea-vestitului mare mucenic Gheorghe, un basm cu adevărat distinct, de altfel, un fel de Iisus vol. 2, care – în ciuda backgroundului mirifico-fantastic oriental – a pătruns atât în învățăturile și calendarele ortodoxe, cât și în cele catolice, anglicane și luterane. O povestioară de succes, la urma urmei, un fel de „operațiune specială” de canonizare a incredibilului în numele Domnului, prezentată cu înflăcărare spiritual-dragonică și astăzi atât pe site-uri precum calendar-ortodox.ro, cât și în cărțulii pentru copii (vezi imaginea de mai jos).

Carte cu ilustrații din vitrina unei librării din Oradea

Plot-ul, deci, e arhicunoscut mai ales de către cei care iau religia foarte în serios, astfel că-i chiar un miracol că uneori povestea mai începe cu „A fost odată ca niciodată”. Dar apropo de transferuri, traduceri și „prieteni falși”, aș menționa doar în treacăt bizareria – dacă tot am menționat cuvântul – că „plot”-ul din engleză (adică subiect, intrigă) se mai traduce pe la noi, absolut incidental, în „complot”, la fel cum cuvântul bulgar „чудо” (a se citi „ciudo”), precum și echivalentul maghiar „csoda” (a se citi „cioda”), seamănă fonetic pe la români cu „ciudă”, nicidecum cu ceea ce înseamnă, adică „miracol”. Și asta în ciuda vecinătății și a absorbțiilor multiculti-lingvistic-istorice.

Așadar, trecând peste această paranteză cvasi-inutilă, în adaptarea aceasta teatrală, bazată pe tragicomedia fantastică semnată de scriitorul macedonean Rusomir Bogdanovski, povestea începe cu o fata morgana și un soi de melancolie angelică, o șoaptă pulsatilă și mistică, aproape chiar o chemare fantomatică sau vreo incantație tandră, repetând cuvântul (ori numele, era cam neclar) „Svilene” – un fel de echivalent medieval pentru un „Rosebud” mediteraneean. O fi fost vorba, de fapt, de o personificare a orașului Silena din Libia? Posibil și probabil. „O, înger vesel, știi tu ce e nebunia?”, venea întrebarea întru oftare și fără răspuns. Apoi restul poveștii, cu Împăratul Diocleţian și Împărăteasa Alexandra și progeniturile ce-au urmat pe tron prin practici democratic-criminale (ca un „Macbeth” tragicomic în reluare), apoi saltul miraculos în Anatolia sau Siria Palestina sau p-acolo prin zonă (fără a se preciza locația și fără a semnala în vreun fel saltul) și povestea cu balaurul nesățios / „sburătorul de argint”, creștinizarea instantă și happy-endul mult așteptat. Sau ceva de genul.

Foto: Laurian Popa

Pare batjocoritoare istorisirea superficială de față, dar sub o formă sau alta chiar pe un asemenea ton grotesc-infantil s-a derulat și spectacolul regizat de sârbul Nikola Zavišić. Este o tragicomedie fantastică, la urma urmei, nicidecum vreun exercițiu de evlavie transfrontalieră sau o liturghie teatrală. Dat fiind caracterul preponderent balcanic, acest „Miracol al Sfântului Gheorghe” avea, de fapt, toate particularitățile unui teatru contemporan, cu influențe occidentale de umor absurd à la Monty Python și influențe local-viscerale à la Kusturica, cu accente păgân-ritualice, macabrități minimale cu resuscitări, diverse vrăjitorii și ursitorii, secondate de coregrafii inspirate (marca Andrea Gavriliu) de tip „Ooga-Chaka Ooga-Ooga” și „Kung Pow: Chosen One”.

Foto: Laurian Popa

Interpretarea artistică, în ciuda puerilităților mai sus menționate, a fost însă superbă, antrenantă și amuzantă, chiar dacă oarecum confuzionantă. Actorii arădeni (deloc arădeni, de fapt, dar actori ai Teatrului Clasic „Ioan Slavici” Arad) Marina Palii și Ștefan Dogaru, bulgarii Asen Dankov, Antoni Penev, Boris Sarafov și Nadjia Keranova (Teatrul „Ivan Radoev”), sârbii Dragisa Veljković, Dragana Jovanović și Marko Pavlovski (Teatrul Național Niš) și Dejan Lilic, invitat special de la Teatrul Dramatic Skopjie, Macedonia de Nord —  au făcut față cu brio acestei provocări, acestui proiect teatral balcanico-babilonic, în care replicile erau ba în sârbă, ba în bulgară, ba în română (+ 2-3 cuvinte în engleză).

Seria de afișe ale spectacolului, realizate de Teatrul „Ivan Radoev” din Plevna (Bulgaria)… netraduse sau adaptate, în schimb, în română

Premiera arădeană a spectacolului a scârțâit însă la modul cel mai penibil din punct de vedere tehnic.

Fiind o producție trilingvă (sau cvadrilingvă?), evident, a fost nevoie de o subtitrare, respectiv supratitrare în acest caz, adică deasupra scenei. Totul ar fi relativ frumos și bine (la urma urmei, aceasta nu e prima comitere – așa, de comitet – a Teatrului Clasic „Ioan Slavici”, penultima ispravă internațională fiind spectacolul „Exit” – o colaborare româno-sârbo-maghiară), dar este o cerință minimă, firească și chiar esențială în cazul unor astfel de producții ca sub- sau supratitrarea să cam… funcționeze. La premiera arădeană din 29 aprilie a spectacolului „Miracolul Sfântului Gheorghe”, însă, traducerea s-a blocat de nenumărate ori, ca apoi să ajungă pe repede-înainte la o sincronizare aproximativă (până și un necunoscător al limbii sârbe sau bulgare a reușit să deducă pe alocuri că protagoniștii ziceau complet altceva decât ceea ce s-a afișat în scris) și, nu în ultimul rând, chiar și atunci când traducerea se nimerea să fie în sincron cu replicile rostite, spectatorul ar fi trebuit să-și ia în prealabil meditații suplimentare de citit-viteză fraze destul de lungi. Un mare minus, o bătaie de joc, de fapt… ceea ce ar trebui să pună serios pe gânduri conducerea Teatrului Clasic „Ioan Slavici” dacă merită sau nu să se mai arunce în astfel de coproducții anevoioase care, oricum, nu se joacă decât maxim de două sau de trei ori într-un an (sau poate doar în primul an și atât).

Foto: Laurian Popa

„Miracolul Sfântului Gheorghe”

Coproducție Teatrul Clasic „Ioan Slavici”, Teatrul „Ivan Radoev”, Plevna (Bulgaria), Teatrul Național Niš (Serbia)
Regie: Nikola Zavišić
Distribuție: Marina Palii, Ștefan Dogaru (Teatrul Clasic „Ioan Slavici” Arad), Asen Dankov, Antoni Penev, Borisa Sarafova, Nadjia Keranova (Teatrul „Ivan Radoev”), Dragisa Veljković, Dragana Jovanović, Marko Pavlovski (Teatrul Național Niš), Dejan Lilic – invitat special de la Teatrul Dramatic Skopjie, Macedonia de Nord.
Coregrafie: Andrea Gavriliu
Muzică: Milen Apostolov
Decor și animații: Nikolaj Dimitrov Nad
Costume: Konstantin Vlkov
Dramaturgie: Andrei Filipov
Asistent regie: Kalina Encheva

Foto: Драматично – куклен театър „Иван Радоев” – Плевен / Teatrul „Ivan Radoev” Plevna (Bulgaria), Facebook

Foto: Laurian Popa / Teatrul Clasic Ioan Slavici, Facebook