O las un pic mai moale, în fond portalul la care scriu își sărbătorește primii șapte ani de acasă, pregătindu-se plin de emoție de intrarea la școală.

Cum ce școală? Bineînțeles la școala jurnalismului mare.

Pe de altă parte știu că bat la uși care nu se deschid decât arareori, iar acum, în situația în care fiecare om își pune masca în mod oficial ori de câte ori iese din casă, lucrurile chiar par bătute în cuie. Dacă pe vremuri, nu neapărat la noi și nu neapărat în anii de după cel de al doilea război mondial, jurnalistul trecea drept persoană importantă, cineva care le știe și de multe ori le și spune, odată cu apariția comunicației digitale care împânzește lumea, prestigiul său a scăzut drastic.

Mai nou fiecare om aflat în fața ecranului – prea puțin contează că e de telefon, tabletă, laptop sau unul mare fără drot – pornește de la prezumția că el le știe pe toate, chiar și pe acelea de care nu a auzit în viața lui. Inconștiența cu care se exprimă păreri, se stabilesc judecăți și se salvează lumea de către fiecare și în fiecare clipă frizează ridicolul, reprezentând poate pericolul cel mai mare de la nazism încoace.

Unui om conectat ombilical – vorba vine – la Facebook și la celelalte site-uri de socializare, la Internet în general, este foarte greu să îi explici că nu tot ce se vede și apare există cu adevărat, așa cum se spune în vechea zicală cu obiectele care zboară, dar nu pot fi toate consumate.

Altfel spus, nu este vorba doar de jurnaliști. La modul general a făcut implozie încrederea în competență și atitudine profesională. Ajunge să ne uităm la doctorii aflați în pandemie, ajunși la marginea răbdării, să observăm cum un analfabet funcțional care coboară dintr-un BMW îi face troacă de porci în uralele mulțimii.

Va mai trece un timp până când vom reveni la înțelegerea importanței școlii, a educației în general și a tot ceea ce decurge din astea: pricepere, atitudine, stil și eficiență. Ajunge să ne uităm în jur să vedem ruinele fumegânde ale vieții celei vechi, bazate pe autoritate și susținerea, cel puțin oficială, a priceperii și atitudinii civilizate.

Limba română are un cuvânt, pe cale franțuzească și italiană, care exprimă sintetic calitatea omului cu minte, al celui care judecă și nu se ia după aparențe: discernământ.

În vremurile când lucrurile, fenomenele și oamenii se amestecă, așa cum se întâmplă acum în lume, discernământul devine un moft, ca să recurgem încă o dată la marele Caragiale, oamenii având tendința să generalizeze scurt și vulgar.

Expresia cu toți și toate sunt la fel devenind formula care explică sau le explică pe toate. Toți sunt o apă și un pământ, o altă formulă, de data aceasta tipic românească care sintetizează comportamentul și atitudinea vremurilor în care discernământul lipsește.

Exemple nici nu mai are rost să oferim, sunt pe toate drumurile și gardurile. Durerea cea mare este că această atitudine contrazice fundamental marele adevăr al vieții și al existenței, cel care ne arată în fiecare clipă și situație că nu există două entități la fel. Toate, inclusiv firele de iarbă, sunt diferite.

Problema este la nivelul limbii. O realitate care definește omul, o virtualitate cu mult înaintea virtualității moderne, digitale. Ceea ce vreau să spun este că în limbă se întâmplă lucruri care în realitate sunt imposibile, neavenite sau pur și simplu inexistente. În realitate nu există viață veșnică, reîntoarcere în trecut sau plonjarea în viitor. Doar în limbă. Virtualitatea limbii ne face să ne putem imagina și lucruri care în realitatea materială sunt imposibile.

Și aici este marele pericol, aici este responsabilitatea cărturarilor, inclusiv a ziariștilor, ca meseriași ai transmiterii de informații și opinii prin limbă. Nu e vorba aici de nimic foarte rafinat, ci de pricepere, competență și atitudine. Toate acestea referindu-se la folosirea limbii. Cea care are reguli ce pot fi învățate, iar de la un anumit nivel în sus se manifestă unic prin talentul individual al celui care o folosește.

Este mai puțin important dacă informația este acurată sau nu, decisiv rămâne limba care o poate ascunde, perverti sau chiar s-o arunce în imposibil.

Spun asta pentru cei care cred că jurnalistul adevărat este un conțopist care spune ce dorește să audă cel care îl plătește dacă nu este el în stare să se plătească singur.

Închei cu o mărturisire.

Deși trecut de vârsta pensionării, sunt activ la Special Arad pentru că cei de aici m-au convins că aceste considerații pe care le-am făcut mai sus sunt importante și pentru ei. Pentru că tinerii din redacție – eu, după plecarea Domnului Medeleanu, fiind decanul de vârstă, seniorul, ca să ne exprimăm elegant și să nu mă fac moș – realizează din ce în ce mai bine puterea cuvântului adevărat, al celui care țintește să exprime realitatea bazat pe discernământ, nu pe locvacitatea goală a celor care nu realizează că la început a fost cuvântul.

Și că lumea noastră se va termina atunci când acest cuvânt se va scufunda definitiv în mocirla lipsei de discernământ.