Trăim într-o epocă în care la fiecare pas ne izbim de cuvântul „politically corectness”, o epocă în care trebuie să avem grijă la fiecare cuvânt care ne iese pe gură ca nu cumva să jignim pe cineva și să ne atragem, automat, ură. Un „trend” menit să ne facă mai toleranți, dar care parcă ne face mai răi, mai plini de ură, căci e învelit în falsitate. Adevărata toleranță ar trebui să fie învăluită în libertatea de a fi așa cum simți, nu în încorsetare, care produce, automat, frustrări tot mai mari.

Iată o poveste despre toleranță care m-a uimit, provenită din trecutul Transilvaniei, în urmă cu mai bine de 450 de ani!

Țineți minte, vorbim de o perioadă în care toleranța era zero, violența și persecuția pentru cei diferiți erau la ordinea zilei, în mai toate teritoriile lumii. Dar iată că într-un mediu global atât de ostil, în Transilvania – acest teren fertil pentru o sumedenie de oameni diferiți – s-a produs ceva asemănător cu un miracol: s-a dat ordin ca oamenii să fie toleranți. Și vorbim despre toleranța religioasă, un lucru pe care nici măcar azi nu prea poți să-l pui în discuție fără să atragi o avalanșă de scandal și fără ca măcar un singur individ să nu-ți paseze o înjurătură.

„Transilvania – the land of religious freedom” – scria mare pe un banner prins pe pereții zidului de apărare al bisericii de la Dârjiu, județul Harghita, un monument istoric aflat pe lista de patrimoniu UNESCO, construit între secolele XIII- XIV. Recunosc, nu știam nimic despre asta, textul chiar intrigându-mă. Am dat o tură în jurul zidului și mare mi-a fost bucuria să descopăr „Monumentul libertății religioase”, alcătuit din patru plăci de granit lipite pe o casă în fața căreia se afla bustul lui János Zsigmond (cunoscut și ca Ioan Sigismund Zápolya – principe al Transilvaniei ). Fiecare placă era într-o limbă diferită: maghiară, română, engleză și germană, și afișau textul Edictului de la Turda, scris în 1568, care spunea așa:

„Măria sa, Domnul nostru, după cum a hotărât, împreună cu țara, în privința religiei, în  cadrul dietelor anterioare, consfințește cu ocazia prezentei diete ca predicatorii să predice și să propovăduiască Evanghelia, oriunde oficiază, după propria lor înțelegere, iar comunitatea dacă se învoiește, bine, dacă nu, nimeni să nu-i constrângă neavând astfel cugetul împăcat, dar să țină acel predicator a cărui învățătură le este pe plac. Prim urmare, niciunul dintre episcopi și nimeni altcineva să nu-i vateme pe predicatori, nimeni să nu ocărască pe nimeni din pricina religiei, după cum s-a stabilit în constituțiile anterioare; și nimănui nu se permite să amenințe pe cineva cu întemnițarea sau cu strămutarea din pricina învățăturii sale, căci credința e darul lui Dumnezeu și ea vine din auzire, iar auzirea se face prin cuvântul lui Dumnezeu”.

Chiar dacă istoria ne-a învățat, din păcate, că lumea nu avea să țină prea mult cont de acest decret, simplul fapt că o mână de oameni s-au așezat la o masă, în acele vremuri, și au pus pe hârtie un astfel de ordin e mai mult decât impresionant! Îi numim, pe drept cuvânt, vizionari.

O lecție de toleranță, așadar, prin cuvinte vechi de 452 de ani. Pământul e mare și are loc să găzduiască toate tipurile de oameni. Ce e importantă e armonia, înțelegerea. Este loc destul sub soare, iar noi, oamenii muritori de rând, nu avem niciun drept să ne impunem propria noastră vedere asupra lucrurilor altor oameni, căci adevărul suprem nu îl putem deține noi, cei de pe pământ.

Mi-aș permite să adaug, fiecare ar trebui să aibă dreptul să-și trăiască viața care i-a fost dată pe pământ exact așa cum simte el de cuviință, atâta timp – firește – cât acțiunile lui nu rănesc pe nimeni.