Am trăit astăzi un mic sentiment de libertate. După două luni de scris declarații cu locul, ora sau motivul pentru care ne deplasăm undeva, dar și cu interdicția de a ieși din case după ora 22, ziua de astăzi, 15 mai, a venit precum ziua liberării. În sfârșit ne-am putut duce la supermarket, sau la muzeu, sau pur și simplu la plimbare, fără a mai scrie acele hârtii.

E doar un miros al libertății pentru că mai avem multe de îndurat până când societatea va reveni la normalul de dinainte de pandemie. Încă ne lipsesc terasele, ne lipsesc competițiile sportive, ne lipsește libertatea de a ne duce la o miuță, un tenis, la o sală de fitness, ne lipsește – totuși – libertatea de a ne deplasa dintr-o localitate în alta fără declarații. Încă ne lipsesc multe, dar măcar putem merge la frizer, sau la epilat, sau la „mani-pedi”. E totuși un început…

Nu sunt printre cei care cred în conspirații. Nu cred nici că ne va ucide 5G-ul și nici că virusul cade din avion. Am prieteni sau cunoștințe care au contractat virusul COVID-19 și, din fericire, majoritatea s-au vindecat. Din păcate am cunoscut și câteva persoane care au murit fiind testate pozitiv la noul coronavirus. Toate aveau comorbidități și majoritatea erau în vârstă. Deci, sunt convins de prezența acestui inamic invizibil printre noi, dar nu mă număr printre cei care se tem de el.

Îmi este foarte clar că această mică libertate pe care am primit-o astăzi nu vine la pachet cu dispariția virusului. Astfel, militez încă pentru respectarea măsurilor de siguranță, pentru distanțarea socială, pentru igienă și mai câteva măsuri din pachetul anti-COVID.

Dar am totuși o problemă, iar această problemă este legată de năzuințe, de dorințe, de aspirații. Când mă refer la aceste năzuințe o fac atemporal. Ca orice om, am dorințe de moment, dar am și acele dorințe legate de viață în general, indiferent că a fost înainte de pandemie, în timpul ei sau post-pandemie. Am stat două luni acasă și în timpul ăsta am aspirat de foarte multe ori, iar acum, după ce am umplut de vreo trei ori aspiratorul, m-am ales cu o grămadă, o imensă grămadă de aspirații…

Mă enervează cei care încearcă să-mi impună tot felul de idei care nu au nicio legătură cu măsurile de prevenire anti-coronavirus. Am scris ceva legat de asta și într-o postare pe Facebook, iar acum, pentru cei care au citit postarea, mă repet.

Pe mai multe canale de televiziune, la emisiuni cu teme diferite, unele despre COVID-19, altele despre turism, altele despre sport, am auzit o frază care efectiv mă enervează și nu pot fi niciodată de acord cu ea: „Nu trebuie să mai cereți lucrurile pe care le-ați avut înainte de pandemie!”

Dar de ce? Dar cine ești tu cel care îmi ceri asta și în ce calitate o faci? De când ne cenzurăm până și dorințele, aspirațiile, năzuințele?

Sunt aceeași oameni care ne tot spun că după nebunia asta legată de COVID-19 trebuie să ne schimbăm radical stilul de viață. Ascultându-i, mai că mă fac să mă simt vinovat pentru cum mi-am trăit viața înainte de pandemie. Dar nu cred că este cazul…

Mă spălam pe mâini și înainte de apariția COVID-19. Chiar făceam duș. Aveam și încă am zile în care fac două sau chiar trei dușuri.

Dacă eram răcit înainte de a auzi despre coronavirus, eram și atunci atent să nu mă joc cu copiii, să nu stau aproape de persoane cărora o răceală le poate afecta grav starea de sănătate. Într-adevăr, nu purtam mască, dar dacă sunt sincer cu mine și cu voi, nici acum nu îi văd rostul. Dar o port…

Nu eram nici înainte de apariția COVID-19 unul dintre poluatorii importanți ai planetei. Circulam în medie cam 1.000 de km pe lună, cu un motor cu Euro 4. Nu mă număram nici printre cei care lasă plasticuri sau doze goale de suc sau de bere pe marginea râurilor. Nici vreun mare generator de gunoi nu eram. Mai mult decât atât, nu am avut niciodată obiceiul să scuip pe stradă sau să strănut în spații închise fără a pune mâna la gură.

Acum ce îmi cer acei sfătuitori?

Îmi cer să nu mai tânjesc la o viață în care să mă pot duce zilnic la birou?

Îmi cer să nu îmi doresc să mai stau relaxat la o cafea sau un pahar de ceva pe vreo terasă?

Îmi cer să nu mai tânjesc după vremurile în care mă jucam fotbal sau tenis cu prietenii după care mai stăteam două-trei ore la povești care ne umpleau benefic ziua?

Îmi cer ca nici măcar să nu mă gândesc că mă voi duce iar la meciuri cu stadioane pline și să mă bucur sau să „bat cinciul” cu cei apropiați mie sau cu cei care au aceleași afinități ca mine?

Îmi cer să nu mai tânjesc la ce, la o plimbare prin pădure? La stat la masă cu alte opt, zece sau mai multe persoane?

Îmi cer să nu mă mai îmi doresc să mă duc la festivaluri muzicale sau la evenimente la care participă mulți oameni?

Îmi cer să nu mai vreau să mă duc în concediu în locuri pe care mi-e dor sau mi-e poftă să le văd? Să nu mă mai duc în cluburi în care să dansez, dacă asta vreau, sau să mă îmbăt, dacă asta îmi e alegerea?

Ce vor de fapt de la mine?

Poate îmi cer să nu mai mă duc la mall să îmi iau și eu din când în când o haină sau o pereche de pantofi? Dar de ce mi-ar cere ei asta? O fac pe banii lor? Sau pe timpul lor? Sau poate trebuie să le cer părerea vizavi de gusturi? Nu trebuie… Chiar nu trebuie.

Nu îmi mai purtați de grijă voi cei care-mi dați sfaturi cum să trăiesc și ce așteptări să avem de la viața post-pandemie. Trăiți-vă viața voastră, cu aspirațiile, cu năzuințele voastre…

După două luni de #stamacasa chiar îmi vreau viața înapoi.

Chiar vreau să pot din nou să fiu boem atunci când doresc asta și să îmi pierd vremea ore întregi la cafea. chiar îmi doresc să urlu pe stadioane și să mă împing cu adversarii la o miuță.

Chiar îmi doresc să mă văd zilnic cu colegii mei la birou și să putem să ne dăm mâna de câte ori ne vedem, fără mască. Ei nu îmi sunt doar colegi, ei îmi sunt prieteni, îmi sunt o a doua familie…

Chiar îmi doresc să mă urc în avion și să mă duc din nou la Roma, la Barcelona, la Paris sau la Verona, dar și în alte locuri încă neexplorate de picioarele mele.

Chiar îmi doresc să retrăiesc zilele alea în care să îmi iau când vreau eu tatăl în brațe, să îmi sărut când vreau eu mama, să mă îmbrățișez fără opreliști cu orice om drag mie.

Ce am făcut oare chiar atât de rău înainte de pandemie? Cred că nimic prea rău…

Cei care nu vreți să mai cereți lucrurile pe care le-ați avut înainte de pandemie, stați în continuare acasă. Dar nu uitați: sedentarismul dăunează grav sănătății…

Sunt conștient că aceste două luni de stat acasă ne schimbă puțin, dar nicidecum nu ne va schimba stilul de viață. Cel puțin nu stilul de viață al celor care au trăit în limite normale. Da, aceste două luni ne-au ascuțit niște sentimente. Probabil, sau poate chiar sigur, altfel apreciem acum o banală plimbare prin centrul orașului. Altfel apreciem acum o masă la care participă întreaga familie. Altfel apreciem acum întâlnirile cu cei de care ne-a fost dor atunci când stăteam acasă.

Dar toate astea nu sunt despre stilul de viață ci despre sentimente, despre dorințe, despre ceea ce iubim și pe cine iubim în viață.

După două luni de aspirat, lăsați-ne în pace măcar aspirațiile…

PS: A trecut lumea prin pandemii mai grele ca asta, ciuma, holera, gripa spaniolă etc. Întotdeauna, însă, a avut puterea să își revină. Gripa spaniolă din 1918 a ucis 1% din populația Pământului, dar nu am dispărut ca specie și nici nu stă întreaga lume în casă de o sută de ani încoace…