Săptămâna Mare îmi trezește de fiecare dată fel și fel de amintiri din copilărie. Știu prea bine că Învierea Domnului trebuie să o simți în interiorul tău, că e o stare de spirit care exprimă bunătate și altruism, iar cel mai bun exemplu de altruism din toată această poveste biblică este că Fiul Domnului s-a jertfit pentru binele omenirii.

Dar când ești copil nu îți poate nimeni cere asta. În inocența acelor ani simți ceea ce trăiești, ceea ce vezi, ceea ce faci. Pentru copii, Sărbătoarea Paștelui venea la pachet cu multe altele. Încă dinainte de Florii, ieșeam pe stradă cu injectoare legate cu gumă de cauciuc în care băgam fosfor de la chibrite și pușcam toată ziua. Cine nu avea, pentru că nu îl lăsau părinții, împrumuta de la prieteni. Mai tari decât micile injectoare erau acele țevi în care turnam puțină apă și carbid, iar când tunau mai multe odată aveai impresia că vine Armata Roșie. Apoi se făcea Joia Mare și ne scoteam – cei care aveam – ciocanele pentru toacă. Erai de râs dacă nu știai să bați toaca. Faza cu mielul, cu drobul, nu prea a prins la toți. În schimb așteptam cu toții ouăle vopsite, unii le spun ouă roșii, dar paleta de culori a devenit tot mai largă odată cu trecerea anilor. Niciodată nu mănânci ouă fierte mai cu poftă decât în ziua de Paști.

Cât am mai crezut în „Iepuraș”, ne duceam pe câmp să ne facem cuibul din iarbă unde să ne primim cadoul, iar în Duminica Paștelui, când ne trezeam, primul lucru pe care-l făceam era să fugim în pijamale la cuibul nostu. Și Doamne, ce mai bucurie…

După ’90, în Săptămâna Mare era perioada în care îl căutam cel ai des pe Iisus. Știu că am fost foarte emoționat când am urmărit prima dată pelicula „Jesus din Nazareth”, iar coloana sonoră mi-a rămas întipărită și acum. Cred că am văzut și revăzut acea serie de cel puțin zece ori. Căutam povești din evanghelie, încercam să înțelegem suferința lui Iisus, dar chiar și așa, când ne băga mama sau bunica în biserică după Înviere, după ce am înconjurat biserica și după refrenul „Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând”, tot nu puteam îndura să stăm în liniște, cuminți, mai mult de jumătate de oră. Ne chema strada și urla în noi spiritul de aventură, dorința de zbenguială. Nu-i nimic mai frumos în lumea asta decât să fii copil. Copilăria nu este făcută pentru a înțelege suferințe, ci pentru a te bucura chiar și de nimic. Cam ăsta era paștele nost’…

Ce avem acum? Un Paște altfel… Un Paște la televizor, sau online, pe Facebook. Pocnitorile sunt acum „like”-urile ce ni le dăm din izolare, iar pentru toacă poate se inventează ceva aplicație. De ciocnit ouăle o vom face doar cu cei din casă, pentru vizitele au devenit deja o amintire. Nu ne mai pupăm, nu ne mai strângem în brațe, iar dacă apucăm drumul bisericii, o facem mascați și obligatoriu cu declarație. Dacă nu ai declarație pe propria răspundere, riști să dai declarații puțin mai încolo și niște bani la stat. Nu puțini… Ne-am ferit toată viața să nu ne vină poliția la poartă, dar acum, după ultimele ordonanțe, se pare că ne vom trezi cu nenea polițistul la ușă. Înainte venea popa, acum vine poliția, dar nu pentru a ne pune cătușe, sau a ne amenda, ci pentru a ne duce Lumina Sfântă. Ne caută cu lumânarea…

Pe vremuri, noi aveam injectoare și țevi, iar polițiștii aveau pistoale adevărate. Acum, noi avem mască și declarație, iar ei au lumânări…

Ortodocși fiind, ne-a plăcut de multe ori să fim mai catolici decât Papa. Nu am învățat nimic din mesajul Papei Francisc de duminică, iar acum, din disperarea de popularitate, mai marii noștri, ai Bisericii și ai guvernării, ne dau liber la a ieși din case cu mesajul pe declarația pe propria răspundere: „pentru Lumina Sfântă”… Au făcut ei vreun armistițiu cu COVID-ul să nu ne atace în Noaptea Învierii și noi nu știm? O fi COVID-ul ortodocs? Că dacă nu, atunci ar trebui să deschidă de luni toate fabricile, toate hotelurile și cafenelele, și să ne lase să ieșim pe stradă, la lucru, la distracție. Dă-l încolo de COVID. Păi după ce ne țineți de o lună în case? Nu am învățat nici acum că apartenența la credință nu ține de locul unde simți, ci e despre ceea ce simți oriunde, oricând.

Ne vom lumina oare? Vom știi după pauza asta planetară să respectăm mai mult, să ne bucurăm mai mult, să avem mai multă grijă de noi și de cei apropiați, să apreciem mai mult ceea ce avem? Sunt atât de curios cum va fi lumea după pandemia asta… Dacă nici acum nu am avut timp să reflectăm nici nu o să mai avem. Sau poate, la următoarea pandemie…

Ciudate vremuri… Să aveți un Paște fericit!