M-am gândit să mă înalț nițel deasupra cotidianului înversunat în lipsa sa de greutate, să iau acum, la ceas aniversar, la analiză unul dintre poncifele de neocolit ale omului aflat sub vremi.

Ale românului înainte de toate, cel care, strâns cu ușa, pus în fața situației sau, doar așa, pur și simplu, ajunge degrabă la concluzia că înainte a fost mai bine.

Formula începe să-și ocupe un loc mai mult decât privilegiat în mentalul postdecembrist, ideea, în forma sa brută, afirmând, nici mai mult, nici mai puțin, că pe vremea lui Ceaușescu a fost mai bine.

Am atins această variantă aproape disperată gândindu-mă la apropierea serbării revoltei din Decembrie 1989, serbare trimisă mai în spate de cea a Centenarului Unirii, chiar dacă și aceasta, la Arad cel puțin, produce fenomene stranii dacă ne gândim doar la iluminatul feeric al casei aflate în paragină a lui Ștefan Cicio Pop sau pregătirile din fața unei pizzerii pentru „ridicarea” grupului statuar – având presupoziții sumbre, așteptăm cu nerăbdare macheta – care să înlocuiască Monumentul Necunoscut de la Arad al Marii Uniri.

De altfel, sărbătorile care celebrează sau comemorează ceva, se referă de obicei la trecut, întărind pe undeva această idee simplă că înainte a fost mai bine, lucrurile erau așezate la locul lor, oamenii erau mai educați și cu bun simț, trăiau în înțelegere și pace, împărțind cu cel nevoiaș și ultima fărâmă de pâine.

Explicația acestei tendințe generale, dar foarte prezentă în vremuri tulburi – întrebarea este, desigur, dacă trăim vremuri tulburi acum sau nu este nimic deosebit, eventual altfel – ține de memoria selectivă și de realitatea inextricabilă conform căreia individul, spre deosebire de comunitate, se îndreaptă spre extincție prin înaintarea sa în vârstă. Este firesc așadar ca trecutul tău personal, filtrat prin memorie, să ți se pară din ce în ce mai frumos odată ce ai trecut de șaptezeci de ani, nemaivorbind de cei dincolo de optzeci sau nouăzeci.

Firescul acesta personal devine însă ideologie proastă și interesată atunci când este extins la comunitate sau la evoluția istorică a acesteia în general, pericolul cel mare fiind livrarea unor informații și aprecieri greșite celor tineri, celor care, datorită vârstei, n-au trăit acele vremuri, fiind constrânși să accepte aprecierile celor mai în vârstă sau, în caz excepțional, al istoricilor.

Aici este marele pericol, aici este scandalul: să auzi un tânăr abia trecut de 20 de ani care susține că pe vremuri, respectiv sub Ceaușescu, era mai bine, oamenii aveau casă, masă, chiar dacă câștigau relativ puțin, acela era un câștig sigur și accesibil pentru toți, nemaivorbind de faptul că Ceaușescu era un patriot adevărat care lupta pentru independență și libertatea țării, plătind datoriile către Occident până la ultimul sfanț.

El, săracul, nu are de unde ști că trăiam într-o dictatură cumplită, în care o mână de activiști de partid – exista unul singur, reales cu 99,99% de fiecare dată – erau stăpâni absoluți, ținând întreg poporul într-o sărăcie lucie, îngropată într-o tăcere de moarte. Puteai ajunge la închisoare pentru un banc politic sau pentru că ai trecut „ilegal” granița, pașapoartele nefiind la purtător, ci la „miliție” și se „eliberau” după o întreagă tevatură pentru ca să poți pleca pentru câteva zile exclusiv într-o țară „prietenă”, Ungaria, de exemplu.

Nu exista presă liberă, exista, în schimb, un singur post de televiziune, care în ultimii ani difuza, în două ore, de la opt la zece seara, cântece patriotice și știri glorioase cu Ceaușescu și cu „savanta” sa soție.

Spun toate astea pentru cei tineri, cei sub 30 de ani, cei care nu au avut „norocul” să trăiască binefacerile „epocii de aur”, așa cum se automăgulea regimul, pe propria piele.

Desigur, oamenii trăiau și atunci cum trăiesc oamenii de obicei, se mai și distrau cum se putea, se jucau, se îndrăgosteau, întemeiau familii, creșteau copiii cum știau ei mai bine și nu de multe ori se simțeau chiar bine, fiind între prieteni buni, la un chef sau la serbarea școlară a copilului, comoara familiei.

Însă a compara ceea ce trăim acum cu vremea lui Ceausescu sau a compara, în general, idealizându-le, vremurile trecute cu cele de azi reprezintă un gest de om limitat sau acrit de trecerea inexorabilă a timpului, apropierea rapidă de sfărșitul implacabil.

Iar la nivel general, eroizarea, idealizarea istoriei este în ultima instanță un act de propagandă manipulatorie, un mijloc prin care regimurile lipsite de onestitate și pricepere încearcă să amăgească lumea care dorește mai mult bine, să înlocuiască sentimentul de revoltă firească cu mândria „patriotică” a trecutului glorios, mai ales când promisiunile, ca, de exemplu, chiar acum, au cam ajuns la fundul sacului.

Este vorba, la urma urmei, de o anumită infantilizare a celor mulți, dorită și cultivată de o putere necinstită, care se folosește de sentimentele nostalgice ale celor în vârstă și de lipsa de experiență și cunoștințe a celor tineri.

Ceremoniile goale, sărbătorești de dragul sărbătorii, sunt folosite tot în acest scop într-o istorie confecționată la comandă, și care uită aspectele care nu-i convin în favoarea momentelor, destule în orice situație, când omul se simte bine, este mulțumit, poate chiar fericit, și își va aduce aminte cu plăcere cele trăite.

Cu astea spuse, ar cam fi cazul să ne maturizăm cu toții, să privim în față cu responsabilitate înainte de toate prezentul, ca de aici să fim în stare să vedem, fără valul autoamăgirii, atât trecutul, cât și viitorul…