M-am apucat în urmă cu 20 de ani de această meserie pentru a scrie ce simt, ce văd, ce cred. Dacă nimeni nu te critică înseamnă că scrii degeaba, dacă nimeni nu te laudă, de asemenea, dacă nimeni nu te caută înseamnă că nu te cunoaște, iar dacă nu ai curaj să scrii ce simți, ce vezi și ce crezi atunci există o singură soluție: să te lași de meserie.

Un prieten a făcut o postare pe Facebook și mă felicita pentru curajul de a scrie că mi-a fost rușine că țin cu UTA, că sunt fan al ei. Da, este vorba despre articolul de după meciul de la Timișoara, Vestul sălbatic! Ziua în care mi-a fost rușine că țin cu UTA, că sunt fan al ei… ASU Poli – UTA 2-1 (click aici). Florin mă felicita pentru curaj, iar eu nu realizam ce rol are acest termen, „curaj”, în această ecuație. În fond am scris ce am simțit, ce am trăit în acea duminică însorită de octombrie, o duminică tristă pentru toți cei care țin cu UTA.

Mi-am dat seama imediat după ce am postat articolul că termenul „curaj” chiar făcea parte din joc. O grămadă de fani ai Bătrânei Doamne au început atacul. „Ești un ziarist de căcat”, „du-te la Șicula”, „mizerie de ziarist”, „du-te și ține în plm cu Poli”, sau înjurătura de sezon: „să fii amanta lui Pomohaci”, cam așa mi-am luat-o în spațiul online imediat după ce am scris.

Au trecut trei zile de la acel meci de tristă amintire. Am rămas aceeași „mizerie de ziarist”, același „ziarist de căcat” și îmi mențin părerea. În aceea zi mi-a fost rușine că țin cu UTA. Nu pentru istoria ei, nu pentru ce înseamnă UTA pentru acest oraș, nu pentru că a pierdut – ceea ce, sportiv vorbind, i se poate întâmpla oricărei echipe, oricât de bună ar fi -, ci pentru că acei jucători care au îmbrăcat tricourile legendarului club nu au arătat în primul rând atitudine, nerv, ambiție. Pot tolera lipsa de valoare, pot tolera o zi mai proastă, pot tolera o greșeală sau mai multe, dar nu pot tolera indolența, indiferența și lipsa de atitudine într-un asemenea derby care mișcă mase de oameni, care duce sute de arădeni la Timișoara. Mi-a fost rușine de acea UTA pe care am văzut-o duminică pe gazonul de pe „Dan Păltinișanu”. Repet, nu m-a durut înfrângerea pe cât m-a durut lipsa de orice a jucătorilor echipei.

Sunt lângă această echipă de la înființarea ei, acest nou proiect pornit în 2013. Am fost la primele lor meciuri amicale cu Tauț sau Mailat într-o perioadă în care vedete erau Sorin Botiș, Norbi Varga, Cornel Nădăban sau Flavius Pavel. Credeam în acest proiect și s-a dovedit că nu m-am înșelat. În doar patru ani de la înființare, această echipă apierdut două baraje de promovare în Liga 1, după ce la început băieții jucau pe la Sâmpetru German sau Tauț. Am lăudat această echipă șicând nu era de lăudat pentru că era singura din Arad care a făcut performanță, care ar putea face performanță. Este tot ceea ce avem din punct de vedere fotbalistic în acest oraș tot mai sărac de sport, de cultură, de divertisment. Acum am simțit că nu mai era loc de laude. Am putut doar să îmi pun capul în pământ și să îmi fie rușine.

Mi-a fost rușine și pentru că lor nu le-a fost. Mi-a fost rușine și pentru că am văzut jucători care părăseau terenul cu zâmbetul pe buze bătând cinciul cu adversarii, mi-a fost rușine pentru că nu am văzut fețe necăjite și, evident, nicio lacrimă. Văd la competițiile juvenile copii care plâng că pierd un meci, un meci care nu are nicio miză. Dar acel copil plânge pentru că a pierdut și își dorea să câștige. Acești jucători de la UTA nu au făcut-o…

De ce se întâmplă acest lucru? Pentru că în această vară s-a pierdut din spirit. Gligor, Chindriș, Copil, Michel Vlad și ceilalți arădeni care au fost dați afară în vară poate nu au fost, valoric vorbind, peste ce jucători au fost aduși. Dar ei plusau prin altceva: prin spiritul de arădean, prin rușinea de a pierde jucând fotbal pentru cea mai bună echipă a Aradului. În vară s-a pierdut din spirit. Iar UTA a fost mereu a Aradului, pentru arădeni. Acest lucru nu l-au învățat nici Scutaru, nici Ciucă, nici Buleică sau Cârstocea, nici Dan Roman sau Grigorie – plecați deja – și nici alții veniți aici doar ca să fie plătiți la zi sau să își relanseze cariera. Așa cum, cu ani în urmă, nu au învățat acest lucru jucători ca Manta, Baldovin, Buglea, Miclea sau Orlando, jucători cu care UTA nu a reușit altceva decât să… retrogradeze.

Da, asta ne paște și acum dacă în iarnă nu se ia taurul de coarne. UTA aceasta este în mare pericol de a reveni pe terenurile noroioase din Liga a 3-a, să jucăm iar pe terenuri desfundate prin Oltenia. Deshcideți-vă ochii, voi, cei din conducerea clubului. Ați făcut gafe imense în acest an pornind de la scandalul Foresta – Sepsi. A urmat epurarea arădenilor și apoi aducerea lui Mihalcea și mercenizarea (n.m. dacă există termenul) lotului. Cireașa pe tort a fost aducerea lui Falub, un antrenor care ne-a părăsit la primul telefon…

Da, mi-a fost rușine și pentru că am asistat la aceea bătaie de la pauză, bătaie în care au fost implicați zeci de arădeni. Nu am anchetat cazul, este posibil să fii fost provocați de timișoreni, dar parcă și provocarea aceea putea fi abordată altfel, nu fugind într-un grup mare spre gardul despărțitor. Bătaia ca bătaia, dar mi-au lăsat un gust amar poveștile de după, în care unii dintre arădeni lăudau fapta prin fraze gen: „mamă ce le-am dat”, „ce pi–de sunt”, „să vezi când vor veni la Arad în primăvară”. Da, ei au fost mândri de acele imagini grotești, medievale și abia așteaptă să repete scena.

Nu sunt perfect, dimpotrivă, am multe defecte. Chiar multe. Sunt egoist, egocentric chiar, încăpățânat, foarte rece uneori și chiar absent, dar sunt defecte de care mă pot debarasa, cu care mă lupt pentru că le cunosc și nu îmi fac bine. Dar la mine alb va fi mereu alb, iar negru va fi mereu negru, iar acum a fost negru și așa am scris: că a fost negru. Cu riscul că sunt un „ziarist de căcat”, „o mizerie”, sau, mai de sezon, „amanta lui Pomohaci”…

Am avut curaj? Da, probabil că așa se numește, dar ceea ce îmi doresc este ca cei din club, conducătorii, antrenorii, jucătorii, să aibă și ei curajul de a recunoaște că au greșit și că o fac în continuare. Încă mai este timp: salvați UTA!

PS: Mulțumesc pentru aprecieri celor care mi-au scris sau m-au contactat telefonic. Dacă nu scriam la modul la care am scris, simțeam că mă mint pe mine, simțeam că vă mint pe voi și atunci chiar trebuia să mă las de meserie.

FOTO: Negru este mereu negru, iar alb va fi mereu alb. Duminică a fost negru și mi-a fost rușine…