„Delirium tremens”! „Sindromul Ganser”! „Nebun delegat” și alte diagnosticuri i s-au pus primarului după mai multe ieșiri în spațiul public, conferințe de presă și discursuri electorale.

Despre ce este vorba? Ne spune chiar o angajată de la o multinațională, mai exact Takata. O doamnă care lucrează la firma respectivă de 11 ani. Întrebarea ei, oarecum ironică, a fost următoarea: „Oare ce a pățit Falcă anul acesta de nu ne-a mai trimis mărțișoare? De când lucrez eu aici am primit în fiecare an mărțișoare de la primărie.”

Gurile rele spun că (ei nah! ce pot spune și ele? ) Falcă a sărăcit, însă nu putem pune vina pe asta… proiectele arhitecturale zbârnâie! Așa că m-m hotărât să îmi pun la bătaie resursele și să investighez!

Pun mâna în modul cel mai hotărât pe telefon și sun un prieten detectiv:

„Kojak! Frate… ajută-mă!”, spun eu.

„Cu orice, spune, am nevoie să apelez la surse?”

„Da! La toate! De ce nu le-a dat Falcă mărțișoare la doamnele de la Takata anul acesta? E prima oară când se întâmplă!”, spun eu dintr-un șut la vinclu.

„Doamne, Dumnezeule!” zice el. Îl simt că e îngrijorat și el. „Mă montez! Am eu un prieten cu ochii albaștri, apelez și la el, să vedem ce iese. Îl sun și pe Colombo și pe comisarul Moldovan. Cineva trebuie să știe! Cât e ceasul?”, continuă el.

„Doi ș’un sfert”, răspund.

„Că bine zici, sun și la ei, la noul doi și-un sfert!”, zice prietenul meu driblând ideile ca Maradona.

Stau cu ochii pironiți în tavan și mi se face rău de griji. Ce s-a întâmplat? După trei ore sună telefonul. Arunc ediția princeps din „Societatea Vie” cât colo și răspund:

„DA! Spune-mi ce știi!”

O voce gâfâită îmi răspunde:

„L-au ciuruit! Pe comisarul care acuza, prietenul meu! Pe dealul de la Mănăstirea Plumbuita! Și știi pentru ce? Pentru un fleac! A vorbit cu un medic neamț.”

„Ei? Și ce i-a spus neamțul? A apucat să îți spună?”, întreb eu nerăbdător.

„Da… mi-a spus”, vocea îi scade, aproape plânge. „Măi…e groasă, e groasă rău de tot! Ghiță de fapt… a uitat! Are ceva de uită așa!”

Nu mai aud ce îmi spune în continuare, simt cum mi se strânge stomacul, ochii mi se împăienjenesc, brațele mi se lasă moi, iar picioarele îmi sunt de gumă.

Mă trezesc pe un pat de spital. Kojak e lângă mine. Îl întreb:

„Cum e Ghiță? E bine?”

Kojak lasă ochii în jos și răspunde încet:

„A uitat… a uitat să vină la lucru… a uitat că e primar! Stă la o terasă pe centru și ascultă muzică de pe telefon…”

Simt că se apropie pereții, tavanul cade pe mine. Înainte de a cădea din nou în leșin reușesc să aud cuvintele lui Kojak:

„Suntem pierduți! Ce ne facem de 8 Martie?”