„Pilaf”, pe muzica lui Piaf. La aniversarea sa megalomană, Falcă se crede într-un război… roz

Am fost întâmpinați pe ștrandul Neptun cu melodia „La vie en rose”. Se pare că până și Edith Piaf a revenit la viață ca să vadă succesul bubuitor al carierei înfloritoare a împăratului urbei, fără voia noastră, Gheorghe Falcă. Căci unde putea să-și celebreze reușitele dacă nu în locul care a înregistrat cea mai mare dezvoltare de-a lungul lungilor lui mandate?

Sute de „personagii” din crème de la crème de la société – majoritatea membri ai partidului de guvernământ local – s-au alăturat parangheliei (ce devine deja spectacol cu tradiție an de an) ca demni susținători și mândri simpatizanți, iar împăratul le-a reamintit tot ce a făcut el pentru ei, pentru noi. Căci zicala spune „nu-ți uita trecutul”.

„Sunt unele realizări care nu sunt cunoscute și unele care nu au fost nici măcar observate”, le-a explicat vizionarul căzut victimă opiniei publice, spunându-le cât de important e să „ne jucăm în echipă”. Căci da, doamnelor și domnilor, asta face el: se joacă. Se joacă de-a eliberatorul acestui (cităm) „oraș mic” de sub jugul anonimatului și mediocrității. Se joacă de-a … „Război! (?!) Ce facem în caz de război?”, dând-o la un moment dat, în vastul său speech, într-un simulacru de Miorița.

Dar mai ales se joacă de-a victima, aducând vorba în stilu-i caracteristic de „oamenii răi din politică” ce aruncă cu pietre în el, sau de sacrificiile pe care un om al administrației trebuie să le facă, punând viața personală pe planul doi, ajungând chiar la divorț din cauza asta. Ceva de genul: „Din cauză că m-am sacrificat pentru Arad, m-a lăsat nevasta”… Da, săracul. Un adevărat martir. „Nu m-am lăsat descoperit ca om, ca suflet”, se destăinuia el publicului, în acest context simțind nevoia să aducă vorba și de viceprimar: „Săracul Levente Bognar, uitați ce înseamnă un accident de mașină”. Nici laitmotivul „tavanul care cade peste noi, îl vom sparge; ne bazăm pe echipă” pe care l-a rostit și în discursul de la semnarea acordului de Metropolă Arad – Timișoara n-a lipsit.

Vi se pare că trecem prea repede de la o idee la alta? Nu. Noi doar reproducem ce am auzit. Dar poate dacă ați fi fost acolo, toate aceste cuvinte ar fi avut mai mult sens. Căci ele nu erau rostite oricum. Ah, nu! Ele aveau și soundtrack. Liric. În momentele cheie ale discursului, cuvintele rezonante, rostite emoționat, erau acompaniate de muzică la chitară, tristă, parcă desprinsă dintr-un spot publicitar pentru sprijinul unui cățel abuzat… de-ți venea să te arunci în bazinele lângă care își ținea cuvântarea. Muzica te mișcă… mai ales când mai dai pe gât și câte un pahar de vin alb, o halbă de bere, sau o prăjitură și mai auzi pe cineva cum se plânge.

Tot ce putem spune e că vorbele lui au stârnit ropote de aplauze (probabil că unora li s-a spus de la partid când și cum să acționeze). În schimb, frumoasa voce a Sabinei Bijan, acompaniată la pian de Alex Reisz, a determinat, cu indulgență, 6 oameni să o aplaude, dintre care trei eram noi. Și o sesizare. Nota bene, Edith Piaf a cântat „La vie en rose”, dar ea a rămas în amintirea colectivă mai degrabă ca o cântăreață a celor asupriți, ce și-au dus viața în sărăcie. Să fie vreun mesaj secret?

Normal că pentru împărat, viața e toată în roz, când nu acceptă să o vadă altcumva.

Și, totuși, pentru ce ne-a chemat pe toți acolo?  Doar ca să ne explice electoral de ce și cum l-a lăsat nevasta? Că ăsta pare singurul motiv „plauzibil” ca să chemi atâtea sute de oameni, de Zilele Aradului, să le pui muzică și să te plângi că pentru câte ai făcut tu pentru oraș, nu te mai iubește soția. Și să sugerezi că arădenii, din această cauză, îți sunt datori.