Îngerul păzitor din Avram Iancu. Sau „Găina OR BUST!”





Ador muntele. Ador crestele lui împădurite și bucățile lui dezvelite. Ador respectul pe care îl impune prin măreția lui. Dacă nu ești pregătit pentru el, îți va spune din timp. E o legendă în sine formarea lor iar oamenii care trăiesc pe munte sau la poalele lui, părerea mea, sunt cei mai realiști, cei mai în contact cu natura și… Dumnezeu. Sau acea entitate care, ca un bunic de la țară, îți poartă de grijă fără ca tu să știi. Asta o realizezi mult mai târziu.
Plecasem la drum către muntele Găina, mai mult sau mai puțin pregătit. Mai mult pentru că știam ce înseamnă timp nefavorabil pe munte și mai puțin pentru că nu știam că voi călători înapoi în timp.
Eminescu, Nichita și Bacovia
Pe cum treceau minutele, călcând cu roțile kilometrii, Eminescu a adus o corectură la ultima strofă din „Luceafărul”, lucru care i-a adus doar un 9 în catalog. „Cât timp eu am stiloul în mână, doar eu am voie să fac glume”, așa a spus profesorul de limba și literatura române. Apoi Nichita s-a luat la ceartă cu Bacovia, aruncându-i plumbul acestuia urechilor flămânde din auditoriu.
Poeziile ieșeau la iveală, în mod consecvent, exact ca bornele kilometrice, anunțând apropierea de Avram Iancu și muntele Găina. Ca niște străjeri, munții ne spuneau că suntem aproape.
Avram Iancu, umbrela verde și ochiul lui Dumnezeu
Am ajuns la Avram Iancu. Ploua cu găleata, iar când nu mai ploua cu găleata atunci ploua cu ligheanul. Am intrat cu mașina în curtea unui om care și-a oferit-o ca loc de parcare celor care veneau la „Târgul de fete”. M-am schimbat de haine și am ieșit să fumez o țigară împreună cu nelipsitul companion.
O umbrelă verde ca iarba. Nu era a mea. Era a unui prieten care a pus-o la dispoziția celui care avea nevoie de ea. Toți am avut nevoie de ea.
Mi-am scos telefonul din buzunar și picioarele din adidași și am plecat către râu. „Să prind niște poze înainte să urcăm” ,îmi zic eu.
Râul… era rece, ploaia era rece. Părea că nu se va mai opri vreodată.
M-am întors înapoi la mașină la timp, ca să aud vestea proastă. Nu se poate urca la muntele Găina. Drum impracticabil. Toată lumea era întoarsă din drum, iar cei care erau deja sus au fost obligați să coboare.
„Păcat, măcar de mai prindeam niște poze”, mi-am zis eu în sinea mea. M-am învârtit puțin prin parcare până când aveam să aflăm ce se va alege de noi și… ploaia s-a oprit. Preț de 15 minute, mi-a picat în mână o fereastră.
„Hai, du-te, urcă pe munte”, parcă ceva mă îndemna să plec. Am luat telefonul, adidașii înapoi în picioare și dus am fost. Nu puteam rata ocazia să respir odată cu muntele.
Soarele bătea un scăunaș mic, iar munții din jur își transpirau și ei năduful. Coloane de aburi, asemeni Parthenonului se aruncau către cer. Erau ca stegarii lui Avram Iancu.
„De la Arad ați venit? Și nepotul meu lucrează la Arad. Hai Mărioara la poză!”
M-am întors înapoi la parcare zâmbind. Eram atât de fericit că am urcat. Încărcat cu energie pozitivă.
În fața Căminului Cultural am dat peste o trupă de dans tradițional. Oameni superbi, prin port, prin vorbă, prin prestanță.
Însă, noi, trupa noastră, aveam o problemă. Cazarea noastră… a rămas sus pe muntele Găina. Nu știam cum se va rezolva problema, dar nici nu îmi păsa. Eram mult prea încântat de ceea ce experimentasem până acum.
Două ore și un înger păzitor mai târziu eram în drum către o pensiune.
Ne-am cazat fiecare în camere iar eu am plecat din nou. Am ajuns la o casă veche, părăsită. Mai sus pe drum, același anunț: „Găina. Drum închis”. Am trecut de el și am ajuns la o potecă care urca pe munte. Dacă e potecă și urcă atunci și Mihai va urca pe ea. Am plecat fără libelule, știam că nu am să le mai găsesc… dar i-am găsit culoarea ei preferată. Movul. Îl purta o floare.
Ca un tunel mă conducea poteca, până când am ajuns la o poieniță, de unde vedeam totul în jur. Parcă stăteam pe Jilțul lui Avram Iancu.
Seara am încheiat-o cu niște învățături de la nea Mitică. Un om de caracter, un om cum e plăcut să întâlnești. Am povestit câte-n lună și în stele cu el, seara pe o bancă de unde vedeam munții care ne înconjurau și ne fereau de ploaia torențială de la Găina.
Ploaia a venit și la noi, dar noi eram deja în camere, dormeam. Obosiți ,dar bucuroși că ne-am întâlnit.
Îngerul păzitor, etific, s-a îngrijit de toate, în special de zâmbetele noastre.
Comentariile portalului
Aha, dacă realizarilee sunt în funcție de datele dan biblie, probabil că autostrăzile se vor face până la apoca lipsă! Aia mare, sau mică, nu mai contează...
Poate nu ar strica să vă documentați ceva mai atent. Veți putea observa că procesiunile ortodoxe legate sau inspirate din viața lui Iisus (deci, inclusiv drumul crucii) (...)
Sa-mi spuna cineva de ce acesti calugari copiaza Via Dolorosa de la Romano Catolici. Biserica Ortodoxa nu are " Drumul Crucii" inclus in randuiala bisericeasca . In nici o carte de cult (...)