Luat peste picior zilnic de către regățenii mai iuți la vorbă decât la gândire, Klaus, fără să știe nici el cum, a căzut din nou în picioare.
A folosit, se pare, vechea tactică a marșului neabătut din greșeală în greșeală până la victoria finală. În fond, nu-i chiar atât de greu dacă nimic nu depinde de tine. Important e să ieși la momentul oportun și să zici și tu ceva acolo. Restul e treaba băieților.

Suflul de aer proaspăt adus de revolta tinerilor după holocaustul de la Colectiv, otrăvit de o nouă soluție imorală, e pe terminate. Șoptită – nu strigată așa pe toate gardurile ca pe vremea căpitanului obișnuit să țipe să se audă și în cală -, să nu se prindă copiii obosiți de atâtea marșuri și griji să nu fie manipulați pe față.
Generalul Interesnațional Oprea-Coloanăoficială a făcut stânga-împrejur, până și Meșterul Kelemen, varianta maghiară a Meșterului Manole, a bălmăjit ceva din pădurea adormită a lui Verestóy-Drujbă, nici Dragnea cel Proaspăt Uns Prim Secretar n-a zis nu, mai trebuia doar găsit Prâslea cel Voinic.
Ș-a fost. Nici nu trebuia căutat că era acolo de la început. Unde să fie un Prâslea din poveștile de adormit copiii revoltați? Lângă Merele de Aur, normal, unde să fie?

În ideea să nu zici hop până nu sari pârleazul, pare firesc să-i acorzi credit acum la început. Împotriva tuturor veștilor rele care încep să apară. Că e ardelean, sălăjan chiar, și are dublă cetățenie, la fel ca Johannis, n-ar fi o problemă. Că este însurat cu o franțuzoaică e doar problema lui, nici măcar etimologia maghiară, nu neapărat nobilă, a numelui său n-ar trebui să fie un capăt de țară.

Însă faptul că viața sa obscură dar bine temperată de până acum se datorează unor legături de rudenie cu cel puțin două servicii secrete ar trebui să te pună pe gânduri. Și să-i pună și pe tinerii care căutau disperați oameni puri și competenți prin piețele friguroase și cețoase ale patriei.
Măcar atât, acum la terminarea pauzei de țigară care ne-a costat cam multe vieți – și numărătoarea nu s-a încheiat încă – înaintea rescufundării în cazanul cu rahat supravegheat, cu un zâmbet sardonic pe față, de Marele Jucător din străfunduri.
Să facem, așadar, bilanțul ultimelor aproape două săptămâni.

Era clar că Ponta va pleca mai repede sau mai târziu. Singurul care îl mai susținea de fapt era generalul și coloana sa oficială.
S-a întâmplat prima tragedie, după care foarte repede cea de a doua. Sub presiunea străzii, care cerea demisia lui Oprea înainte de toate, acesta nu demisionează, forțându-l pe Ponta să demisioneze el în locul generalului coloanelor oficiale. Dacă nu pleacă Ponta, va pleca guvernul de sub el, iată o nouă variantă a clasicei tactici: dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu!

Urmează un scurt intermezzo de manipulare a tinerilor revoltați cu scopul de a-i convinge de necesitatea unui guvern de tehnocrați.
Scopul odată atins, Oprea se retrage, lăsându-l pe Botoș șă-i țină locul cald. Mai trebuia obținută alianța cu PNL ca rămânerea la putere să fie sigură. După primirea asigurărilor, Oprea demisionează, semn al dezamorsării bombei armate prin moartea „polițistului antemergător”.

Cioloș este scos din mânecă, acolo unde stătea ascuns de vreo cinșpe ani, prezentat ca singura soluție reală, o adevărată lovitură de imagine de dinainte anunțată.
Publicul este satisfăcut, tinerii cred că au primit ce au cerut, așa cum reiese din „komunicatul” apărut în aceași zi al „tineretului revoluționar” din Arad, în care, la punctul doi, se cere, expresis verbis, guvern tehnocrat.

Liniștea se așterne peste țară, presa caută alte subiecte, vor urma zece zile de pupat-toți-piața- endependenți, perioadă în care sălăjanul franțuz Cioloș va căuta oamenii potriviți pentru guvernul său de tehnocrați.
Johannis a trecut cu bine peste prima sa grea încercare de președinte, a reușit ceva inaccesibil până și lui Băsescu: să dezarmeze, nici el nu știe cum, o stradă revoltată de-a binelea.

Până la urmă totul a fost redus la o furtună într-o oliță de noapte, tragedia s-a transformat pe nesimțite în melodramă și se îndreaptă cu pași repezi spre comedia de moravuri atât de cunoscută de când cu Nenea Iancu, birtașul scribălău.

Măturată sub preșul mult-încercat al politicianismului neaoș, mizeria însă rămâne și va izbucni la prima ocazie, promisiunile, încredințările neonorate, batjocorâte chiar, vor cere încă o dată și din nou victime de serviciu în persoana nevinovaților și neinițiaților.

Domnul Cioloș ar putea să facă cel mai bun guvern din istoria postdecembristă – se vehiculează nume care să întărească această așteptare – dar nu va putea schimba ciclul infernal al vieții publice românești în care dramele și tragediile nu fac altceva decât să declanșeze râsul nervos al omului înșelat mereu și fără speranță.

Lajos Notaros