Situația scapă de sub control. Europa, proaspăt reîntregita Europă, se rupe din nou în două. Pe de o parte bogații din Vest, pe de alta sărăntocii din Est. Mahalaua, cum ar veni. E firesc: cele mai multe și devastatoare atacuri vin mereu dinspre acolo. De unde răsare Soarele. Sau sud-est, ceea ce tot pe acolo e.

Trecem peste polemica stânga-dreapta. Dacă te așezi pe axa Est-Vest cu fața spre Sud, vei observa că stânga e spre Est. Ca pe vremuri. Numai că așa ești cu fața spre valul de migranți care se prăvale spre tine. E mai bine să-i întorci spatele. Cu fața spre Nord lucrurile reintră în normal: dreapta spre Est, stânga spre Vest.

În această poziție, obișnuită pentru european autentic, adică vestic, din cele mai vechi timpuri poți emite judecăți și sfaturi, fără să-ți fie frică de tumultul de la granița de sud. Până la tine este mult iar la o adică poți închide granițele proprii. Până atunci însă ai treabă multă. Trimiți anununțuri în ziarele siriene prin care îi sfătuiești să nu vină la tine (Danemarca), le povestești vecinilor copleșiți de refugiați despre omenie și datoria creștină de a primi în casă năpăstuitul.

Le explici acestor rude sărace cum devine cazul, de ce trebuie ei să realizeze deodată două obiective contradictorii: să-ți apere ție granițele și să-i primească cu zâmbetul pe buze pe musulmani. Cu care oricum au conviețuit în trecut secole la rând, așa că ar fi cazul să fie mai înțelegători.

Grei de cap sărăntocii ăștia. O țin cu ale lor, că sunt creștini și săraci, ăștia care trec granița au bani la ei, spun cu năduf sărăntocii, cu care ei, năpăstuiții de pe graniță, ar putea trăi bine mersi un an de zile. Ba mai bombăne ceva și despre pericolul terorist iar cei mai obraznici îndrăznesc să spună că nu e treaba lor, că ei nu bombardează Siria.
Și atunci ce te faci? Prea multe opțiuni n-ai, arunci în luptă artileria grea a presei. Ăsta e, trebuie să-i rușinezi pe obraznicii ăștia din mahalale, să le arăți dreapta măsură, să vadă ei cât sunt de primitivi, leneși și lipsiți de compasiune pentru suferind.

Cel mai ușor e cu pozele. Textele sunt greu de înțeles, sunt unii care au renunțat de mult să citească, însă la poze reacționează și analfabeții, până și sugarii. Obișnuiți să se uite la pisici, flori, femei goale, peisaje mirifice, fiecare după năzuință, vor clicui imediat dacă le bagi o fotografie șoc pe timeline.

Ce ziceți: îi agresează sau îi ajută? În presa mondială a circulat doar prima variantă. În realitate, există și video, familia, bărbatul doborând efectiv femeia cu copilul, s-a aruncat între linii încercând să arate hotărârea lor de a părăsi Ungaria, polițiștii intervenind să-i scoată de acolo și să-i calmeze.

Fotografia are foarte multe avantaje. Cel mai mare e că bizonul mahalagiu crede că arată realitatea. El nu se gândește când se uită. De fapt, nimeni nu gândește când se uită. Că de aceea închizi ochii atunci când te frământă gândurile.

Înarmat cu telefonul smart, nici prin cap nu-ți trece că falsificarea realității începe în momentul când îndrepți obiectivul spre ceva. Fotografia înainte de toate decupează. Arată ce vrea cel care a declanșat aparatul, trecând în uitare restul. Iar imaginea astfel adusă pe lume poate fi montată, retușată, aranjată.

Fotografia nu arată, ea impresionează. E o invenție mare, instrumentul infailibil al distorsionării realității. Nimic mai simplu dacă dorești să impresionezi, să manipulezi un grup de oameni: le arăți niște fotografii selectate după scopul urmărit.

Imaginea șoc, cea care a schimbat sentimentul general în favoarea refugiaților, a zilelor din urmă a fost cea a copilului înecat stând cu fața în nisip pe o plajă din Turcia. Lumea s-a cutremurat: uite, ce se întâmplă dacă oamenii sunt insensibili. Dacă în loc să ajute, umblă după explicații.

Trecând peste faptul plin de semnificații că acești refugiați sunt primii din istorie care nu doresc să fie ajutați (foto 2), imaginea șoc despre care vorbim – și pe care din rațiuni de decență n-o mai reproducem – vorbește despre cu totul altceva decât au dorit cei care au împânzit cu ea presa mondială.

Familia lui Alan trăia în Turcia de peste trei ani, într-o lume poate nu perfectă dar în perfectă siguranță. Au pornit cu barca la îndemnul tatălui care își dorea niște dinți frumoși pe gratis. Ca refugiați în Germania, acest lucru putea deveni o realitate. Simplu spus: vina pentru ce s-a întâmplat – a murit, împreună cu mama, și fratele mai mare de cinci ani – este exclusiv al tatălui iresponsabil.

Cutremurător însă este că fotografia a fost aranjată. Imaginea sugerează un prim contact cu corpul neînsuflețit al copilului așa cum a fost aruncat acesta de valuri pe plajă. În realitate există mai multe mărturii contradictorii cu privire la cum a fost găsit corpul, mai precis corpurile. Pentru că a fost găsit și cel al frățiorului mai mare și al mamei, și, presupunem noi, ale celorlalte victime. Bănuiala că este vorba de o manipulare emoțională prin poze trucate – n-ar fi prima – nu poate fi reprimată. Veți spune, și ce dacă, tragedia tot tragedie rămâne. Este drept, dar într-un alt context: cel al manipulării.

PS: Întrebare, desigur retorică, pentru marii jurnaliști ai marilor corporații: de ce nu se duc la fața locului, în Siria, Liban, Iordania, Irak, Afganistan, să ne ofere informații, analize de la sursa evenimentului care bulversează Europa în aceste zile. Pe vremuri, asta era o regulă de bază!

Lajos Notaros