Mai cald, mai verde, mai colorat, mai plin de viață, așa arată mereu începuturile lunii mai. Sunt zilele acelea în care noaptea vine la ore destul de târzii, în care copiii pot sta la joacă până la 8 sau 9 seara pentru că nu mai e nici frig și nici noapte.

Așa a fost și în urmă cu 34 de ani ziua de 7 mai. Se simțea mirosul florilor de primăvară, pe câmp era plin de maci, iar pomii de pe stradă erau și ei, toți, înfloriți. Veneam de la școală cu haina mai groasă pe umăr, sprijinită de ghiozdanul care avea jumătate din greutatea mea. Diminețile erau reci și bunica mea, ca orice bunică, nu mă lăsa să plec de acasă dacă nu îmi luam ceva gros pe deasupra uniformei. Abia așteptam să ajungem acasă, să ne aruncăm ghiozdanele, să ne dea să mâncăm „d’amiază” și să fugim la uliță să batem mingea.

Erau primele zile în care bunicile sau mămicile ne lăsau să ieșim afară în pantaloni scurți, renunțând treptat la pantalonii de trening, ăia cu două dungi pe care îi aveam cu toții. Era mai mult decât un semn că a venit primăvara. Faptul că deja ne jucam în pantaloni scurți era un semn că se apropia vacanța de vară. Ne jucam pe unde puteam, jos în vale, în fața casei printre pomi, o „victoria”, un „E5” sau „respinsa”, orice numai să fie cu mingea, iar cine avea minge era un mic rege.

Nu era deloc ca acum, ca în aceste zile în care copiii sunt privați de a merge la școală, în care copiii, și nu numai ei, nu mai au voie să se joace afară, în care sportul a luat o pauză de câteva luni atât la nivel de profesionism, cât și la amatori. Ce mai seamănă acum cu acea zi de acum 34 de ani? Natura, doar natura.

Țin minte că era ora 7 seara și tati ne-a chemat acasă să ne spălăm pe mâini, la subraț și pe picioare, să ne luăm ceva curat pe noi și să mergem de acasă că se anunța meci mare. Ne-am dus la Puiu, unchiul Puiu, care a scos deja televizorul ăla mare, alb-negru, pe terasa care atunci încă nu era acoperită. Ne uitam afară la meci, deci e clar că nu a fost frig. La ce meci? La Steaua cu Barcelona, finala Cupei Campionilor Europeni, prima mare finală europeană care era jucată de o echipă românească.

Și a început meciul cu Teoharie Coca-Cosma în rol de comentator. Catalanii atacau în valuri dar fără a pune mari probleme. Un cap alături a lui Marcos, niște incursiuni ale lui Archibald și neamțul acela, Schuster, care părea mai bine hrănit decât Boloni și Majearu, dar nu neapărat mai… fotbalist. Și s-a făcut acel minut 70 în care tata ne-a zis: „să vedeți acum surpriză”. Și a intrat Iordănescu în locul lui Bălan. Anghel Iordănescu, care tocmai a împlinit în urmă cu câteva zile 70 de ani. Au zburat anii… Da, a intrat Iordănescu dar noi, copii fiind, nu ne-am dat seama prea bine care era surpriza. Acesta a revenit pe teren după doi ani de la retragere, avea 36 de ani, iar în cele 50 de minute, cu tot cu prelungiri, în care a jucat a arătat că fotbalul e ca mersul pe bicicletă, nu ai cum să-l uiți. A driblat tot ce prindea, a pasat, a alergat și a coordonat precum un „General”, dar partida s-a încheiat fără goluri. Asta și pentru că Belodedici, Bumbescu, Iovan sau Bărbulescu erau precum gărzile de corp ale marilor președinți: nu lăsau nimic să treacă. Pițurcă, Lăcătuș și Balint încercau și ei câte ceva prin față, dar aveau și catalanii „bodyguarzii” lor.

Și au urmat penalty-urile de departajare. Camerele arătau tribunele pline arenei „Ramon Sanchez Pizjuan” din Sevilla. Pământ spaniol și chiar dacă era andaluz, toată suflarea ținea cu Barcelona. Regele Juan Carlos al Spaniei apărea în imagini tot la un minut distanță una de alta. Spaniolii se vedeau deja cu trofeul, dar au omis ceva, au omis că în poarta Stelei era Duckadam, cel care mai apărase o duzină de penalty-uri în ultimii doi ani, unul chiar împotriva Romei.

A început Majearu, dar Urruticoechea, regretatul „Urruti”, a apărat, iar peluza din spatele porții era în delir. A ratat și Alesanco, după ce Duckadam s-a întins ca o felină până lângă bara din dreapta. A ratat apoi și Boloni, dar Duckadam a apărat și el șutul lui Pedrazza. Tot în dreapta. A urmat Lăcătuș, iar Coca-Cosma Teoharie ne spunea că „Lăcătuș va înscrie, Lăcătuș trebuie să înscrie”, și a înscris cu un șut cu ochii închiși, sub bară. De la catalani, urma Picchi Alonso, iar Duckadam a mai făcut o minute, a apărat și șutul acestuia executat tot în dreapta portarului. Balint a marcat cu calm pentru 2-0 și pentru Barcelona urma Marcos. Acesta a schimbat colțul, a tras în stânga, dar Duckadam a intuit și asta și a apărat. „Apărăăă Duckadam”, urla comentatorul și milioane de români, iar de bucurie, Coca-Cosma a scăpat un „suntem finaliști, am câștigat cupaaa!”, în timp ce regretatul Bărbulescu alerga ca nebunul să fure cupa.

A fost o noapte de vis pentru români, o noapte în care un băiat născut în localitatea Semlac, în județul Arad, a fost pe buzele a cel puțin un miliard de oameni de pe continent și de pe planetă. Helmuth Duckadam a fost în acea seară stăpânul lumii, realizând în acele 9 minute o performanță rămasă neegalată până acum: 4 penalty-uri apărate consecutiv. Și în ce moment…

Iovan a ridicat trofeul în aplauzele regelui, dar în acea noapte, regele a fost Duckadam, cel cunoscut acum ca „Eroul de la Sevilla”.

PS: Un arădean, Helmuth Duckadam, a făcut posibil ceea ce părea imposibil. O echipă românească câștiga cel mai important trofeu al Europei pentru echipele de club. Dar tot de ziua de 7 mai ne mai leagă ceva: este ziua de naștere a lui Flavius Domide, legendarul fotbalist al echipei UTA din anii 60-70. La mulți ani, Gigi Domide!

Sursa foto de deschidere: periferiab.ro/poveste/maidan/