Prefectura Arad, din partea căreia a participat subprefectul Radu Stoian și în fața căruia s-a dat onorul, a propus, pentru această zi,  o ceremonie închinată soldaţilor români, care a cuprins o slujbă religioasă de comemorare a celor căzuţi în luptele pentru apărarea ţării, slujbă oficiată de ÎPS Timotei Seviciu, arhiepiscopul Aradului. Oficialităţi locale şi judeţene, veterani de război şi oameni politici au depus coroane de flori la Crucea Martirilor din parc, iar la final a fost organizată o defilare a militarilor din Cetatea Aradului.

Eliberarea Transilvaniei (revista Historia) 

După actul de la 23 august 1944, când România s-a alăturat Naţiunilor Unite, armata română a contribuit într-o mare măsură la efortul de război împotriva Germaniei fasciste şi Ungariei horthyste. Acţiunile armatei române eliminaseră prezenţa militară germană de pe teritoriul controlat de guvernul român, fiind ucişi 5.048 militari inamici, alţi 56.455 fiind capturaţi. Fusese executată, de asemenea, acoperirea strategică a frontierei şi a liniei de demarcaţie vremelnică româno-ungară din Crişana şi Podişul Transilvaniei, impusă prin Dictatul de la Viena din 30 august 1940. La adăpostul acoperirii strategice româneşti, armatele sovietice au străbătut într-un timp scurt, fără a întâmpina vreo rezistenţă, aproximativ 1.000 de kilometri şi au trecut fără luptă prin trecătorile Carpaţilor Meridionali şi Occidentali (în Banat). Potrivit articolului 1 al Convenţiei de Armistiţiu, România trebuia să participe la efortul de război al Aliaţilor cu peste 12 divizii de infanterie, dar forţele puse la dispoziţie au depăşit în permanenţă cuantumul stabilit, în pofida dificultăţilor, la cel mai înalt nivel, în colaborarea militară româno-sovietică.

După eliminarea prezenţei militare germane de pe teritoriul aflat sub controlul guvernului român, Armatele 1 şi 4 române au fost angajate la nord de Carpaţii Meridionali şi la vest de Carpaţii Occidentali, pe un front foarte larg, pătrunzând în dispozitivul de luptă germano-ungar aproape 350 de kilometri. Fixarea şi urmărirea inamicului în interiorul arcului carpatic pe direcţia Braşov, Cluj, Carei a înlesnit ofensiva armatelor sovietice în Carpaţii Orientali, spre Târgu Mureş, Dej şi Satu Mare.

Ofensiva propriu-zisă pentru eliberarea părţii de nord-vest a României a fost declanşată la 9 octombrie 1944, acţiunile militare încadrându-se în Operaţia ofensivă „Debreţin”, concepută şi executată de Înaltul Comandament sovietic, care a vizat şi eliberarea părţii estice a Ungariei (până la Tisa).

Acţiunile ofensive s-au desfăşurat în trei faze: prima, între 9 şi 13 octombrie 1944, timp în care trupele române au rupt apărarea inamicului pe linia de contact, au ieşit în Valea Someşului Mic şi, după ce l-au forţat din mişcare, au cucerit înălţimile de la vest de acest râu. Continuând ofensiva, marile unităţi române au participat efectiv, în cooperare cu Corpul 104 Armată sovietic, la eliberarea oraşului Cluj.

A doua fază, între 14-20 octombrie, s-a concretizat prin zdrobirea rezistenţelor inamicului din Munţii Meseş şi Făget. A treia fază, între 21-25 octombrie, a urmărit zdrobirea forţelor inamice din zonele oraşelor Carei şi Satu Mare şi s-a finalizat prin îndeplinirea obiectivului stabilit al efortului ofensiv – depăşirea, la 25 octombrie 1944, a frontierei româno-ungare.

Pentru cea de a treia fază, comandantul Armatei 4, generalul Gheorghe Avramescu, a decis să-şi îndrepte cu prioritate efortul pentru eliberarea oraşului Carei şi, cu o parte din forţe, eliberarea localităţii Satu Mare. Misiunea forţelor române era destul de dificilă, ca urmare a faptului că inamicul dispunea de poziţii amenajate din timp, osatura acestora fiind constituită din punctele de sprijin şi nodurile de apărare organizate în special pe localităţi.

Pentru eliberarea oraşului Carei s-a decis executarea unei ample manevre dublu învăluitoare cu forţele a patru divizii ale Corpului 6 Armată care aveau misiunea de a nimici trupele duşmane din zona oraşului. În acest timp, Corpul 2 Armată, aflat în dreapta, cu forţele Diviziei 11 Infanterie, trebuia să acţioneze pe la sud împotriva rezistenţei inamicului din Satu Mare. Atacul a început în seara zilei de 24 octombrie şi, în aceeaşi seară, militarii Diviziei 9 Infanterie au pătruns în Carei unde au angajat lupte de stradă. În zorii zilei de 25 octombrie 1944, după lupte grele, ultima localitate românească mai importantă de la frontiera de vest a ţării a fost eliberată.

Victoria a fost obţinută prin lupta a 525.702 de militari români, angajaţi de la 23 august 1944 în operaţii militare împotriva trupelor germane şi ungare, din care au fost pierduţi peste 58.330 (morţi, răniţi şi dispăruţi). Pierderile provocate inamicului s-au ridicat la peste 72.000 de militari.

După încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, Ziua Armatei Române a fost stabilită pentru 2 octombrie şi, din 1959, s-a impus 25 octombrie – ziua în care, se spunea, se desăvârşise eliberarea teritoriului naţional, vremelnic ocupat ca urmare a Dictatului de la Viena din august 1940.

Prin Decretul 125 din 20 iulie 1951, 2 octombrie devine Ziua Armatei Române (o zi anume pentru întreaga armată nu mai existase până atunci!), întrucât, în 1943, Stalin aprobase constituirea, pe teritoriul URSS, a Diviziei de voluntari „Tudor Vladimirescu”, socotită, în primii ani ai regimului comunist, prin vocea ministrului Forțelor Armate, generalul Emil Bodnăraș, nucleul şi modelul de constituire al aşa-zisei „armate populare”. După retragerea trupelor sovietice din România, în vara anului 1958, prin Decretul 381 din 1 octombrie 1959,Ziua Forţelor Armate (o traducere întocmai din limba rusă!) s-a stabilit a fi 25 octombrie. Decretul nu făcea vreo referire la motivele care determinaseră renunțarea la vechea zi a armatei, dar semnificaţia gestului era subînţeleasă. Sovieticii nu puteau pretinde că nu se sărbătorea în continuare frăția de arme româno-sovietică din anii 1944-1945, dar eliberarea „ultimei brazde de pământ” era acum o acțiune militară eminamente românească, plasată propagandistic în prim-plan pentru a marca necesara distanțare de Moscova și încurajarea recuperării tradițiilor militare românești. De altfel, în 1958, prin ordinul ministrului Leontin Sălăjan, s-a revenit la tradiţiile antebelice ale unităţilor şi marilor unităţi, cărora li s-a permis să-şi comemoreze momentele principale reprezentative pentru trecutul de luptă al fiecăreia, cu excepția Campaniei din Est, firește.

Descătușarea din decembrie 1989 a oferit posibilitatea reluării discuțiilor privind semnificația Zilei Armatei României, în contextul abordării critice în istoriografia românească a procesului de sovietizare a țării, sub impactul ocupației militare sovietice, în general, și de transformare a armatei române în „armată populară”, după chipul și asemănarea celei sovietice, în particular. Discuțiile, în centrul cărora s-au aflat mai multe propuneri pentru schimbarea acestei zile (una din sugestiile care s-au bucurat de o largă susținere fiind ziua victoriei de la Mărășești, la 6 august 1917), plecau de la o realitate istorică ignorată până atunci din motive lesne de înțeles. Cum se putea vorbi de eliberarea „ultimei palme” de pământ românesc, la 25 octombrie 1944, în condițiile în care teritoriul pentru care luptaseră ostașii români trecuse, arbitrar, sub administraţie militară sovietică (până la 9 martie 1945), iar Basarabia, nordul Bucovinei și Ținutul Herța, teritoriile pentru care România intrase în Al Doilea Război Mondial, se aflau în continuare sub ocupaţie sovietică?

Deși armata română contribuise, alături de Armata Roşie, la eliberarea nord-vestului Transilvaniei, sovieticii au impus evacuarea autorităţilor româneşti reinstalate în patru judeţe din fostul teritoriu ocupat de Ungaria. Articolul 19 al Convenţiei de Armistiţiu, semnată la Moscova, la 12/13 octombrie 1944, stipula că „Transilvania (sau cea mai mare parte a ei)” urma să fie restituită României, formularea ambiguă încurajând guvernul maghiar să spere că va obţine concesii teritoriale din partea României. Ştim astăzi, graţie publicării jurnalului liderului comunist bulgar Gheorghi Dimitrov, cum Stalin le-ar fi spus Anei Pauker şi lui Gheorghiu-Dej, în ianuarie 1945, să lanseze ideea că un guvern de orientare comunistă va putea contribui la obţinerea nord-vestului Transilvaniei. La numai două zile de la instalarea prin forţă a guvernului Petru Groza, la 8 martie 1945, prim-ministrul român adresează o telegramă lui Stalin prin care îi transmitea dorinţa poporului român de a reintegra Transilvania României. A doua zi, printr-o altă telegramă, ca şi cum abia aştepta solicitarea premierului român, Stalin răspunde că este de acord cu cererea guvernului de la Bucureşti. La 13 martie 1945, o şedinţă solemnă a Executivului, ţinută, în mod simbolic, la Cluj, saluta gestul generos al URSS, determinat de faptul că, la Bucureşti, se afla un guvern care se bucura de încrederea liderului de la Kremlin. Reinstalarea administraţiei româneşti în nord-vestul Transilvaniei, o problemă pe care guvernele anterioare în zadar încercaseră să o rezolve, fusese obţinută de guvernul Petru Groza în mai puţin de o săptămână de la impunerea sa!