E fain să fii ziarist. Uneori. Adică, atunci când cei criticați nu te înjură sau nu te amenință puternicii zilei vizați. În rest, chiar e fain. Te citesc rudele apropiate și interesate, te analizează prietenii, te abordează vecinii din bloc… După profundul dialog de început: salut vecine – salut – ce mai faci?, nu te-am văzut demult – bine, mersi, cu lucrul – ah, tocmai voiam să-ți spun… și începe să-ți spună ce are în minte de cine mai știe câtă vreme. Iată, deci, cam ce informații poți primi, ca ziarist, la market.

Oare câți polițiști au auzit de teoria geamului spart? Sau, câți polițiști locali, procurori, judecători… ? Dar despre posibilele aplicații practice ale acestei teorii, or fi auzit? Eu înclin să cred că nu au auzit, iar dacă, totuși, au auzit câte ceva, fie le-au țiuit urechile și n-au înțeles nimic, fie li s-a părut că este o Cantata profana rătăcită într-un concert de manele, of!, inima mea, mânca-ți-aș (mă rog, „mâncațaș”, pentru iubitorii genului). Dacă expunerea publică a chinurilor prin care trec „minunii”, „salamii” ori „vijeliii” nu se numesc concerte, rog să fiu iertat…

Revenind la „cantatele” noastre, teoria geamului spart, elaborată, în 1982, de doi criminaliști/psihologi americani – dacă vă spun că se numesc James Quinn Wilson și George L. Kelling, vă încarc inutil memoria – spune, pe scurt, că simptomele micii infracționalități (low-level crime) și a dezordinii (de exemplu, un geam spart) creează un mediu care încurajează comiterea mai multor infracțiuni (crimes), inclusiv infracțiuni grave. Tot ei spuneau, ca exemplu, că dacă o clădire are un geam spart care nu este înlocuit, în scurt timp tot mai multe geamuri vor fi sparte, până când clădirea va fi complet vandalizată (făcută praf, mâncațaș). Păi, cum altfel? Dacă pe nimeni nu interesează un geam spart, de ce ar fi interesați de două sau șapte geamuri sparte? Iar daca pe nimeni nu interesează geamurile sparte, înseamnă că acea clădire este a nimănui sau a cuiva căruia nu-i pasă de ea, de ce ne-ar păsa nouă? Așa că, hai să ne distrăm „fără număr, fără număr”… Iar de mica manea nevinovată (ce mare lucru, încă un geam spart?), la o crimă în toată regula, nu mai este decât un pas. Un exemplu în acest sens ne vine tot de la americani, că ei pe toate le au. Prin anii ‘80 aveau, bunăoară, înțelegere nespus de mare față de cerșetorii de tot felul (cam cum este pe la noi, acum!), de la cei care spală parbrize pe la semafoare (doar nu credeați că este o invenție românească!), la cei din metrou sau de pe străzi. Nimeni nu le avea baiul (cam cum este pe la noi, acum!) pentru că, nu-i așa?, noi ne ocupăm cu chestiuni serioase, nu cu niște amărâți de cerșetori. Ei, pe acest fond de „un geam spart”, în 1984, patru adolescenți minori au urcat într-un vagon al metroului new yorkez, iar unul dintre ei i-a spus scurt unui călător: „dă-mi cinci dolari”. Călătorul cu pricina, calm a băgat mâna în buzunarul hainei de unde a scos un pistol și i-a împușcat mortal pe toți cei patru tineri. Apoi, oarecum firesc pentru America acelor ani, a fost achitat de acuzațiile de atac și tentativă de omor (cam cum se întâmplă pe la noi, acum…). Între timp însă, americanii au produs niște oameni cu minte și scaun la cap, cum se spune, care au rezolvat problema, acționând exact așa cum trebuie: au eradicat micile delicte și astfel a scăzut numărul și amploarea celor mari (nu mai insist pentru că între timp probabil cei interesați au aflat de pe Google ce minuni a făcut Rudolph Giuliani, ca primar de New York, în lupta sa cu infracționalitatea).

Da, oameni buni, indiferența atrage indiferență, mizeria, mizerie, corupția, corupție iar prostia le atrage pe toate.

(…)

Cele trei puncte dintre paranteze înseamnă mai bine de patru ore de frământări, pe care le-am încheiat cu o decizie nu tocmai ușoară. Mă tot întrebam cum să critic eu Justiția, tocmai acum când politicul o calcă în picioare? Decizia după cele patru ore este aceea de a spune adevărul, chiar dacă va durea.

De prea mulți ani, din păcate, Justiția s-a închis într-un „glob de cristal” și s-a rupt de societate. Nu discut motivele, cel puțin nu acum, doar constat. Da, știu, separația puterilor în stat, dar cu societatea ce a avut și ce are, de s-a separat și de ea. Practic, s-a separat (rupt complet) de noi, de cetățeni care nu suntem „putere în stat”. Deși, reamintim doamnei Justiția că noi, cetățenii ne-justițiabili (adică, ne-penali, of, inima mea!), am apărat-o, așa cum am putut, împotriva celorlalte puteri în stat (ai, ai, ai, #rezist…). Și-atunci, de ce nu ne apărați și dumneavoastră pe noi? Cum spuneți? Ne apărați? Păi, să vedem…

Mai mulți șoferi au fost amendați pentru că au parcat, lângă Piața Mică, la câțiva metri de intersecție și trecerea de pietoni. Au contestat și au câștigat pentru că o doamnă judecător (scrie în sentință!) a considerat că din fotografii nu rezultă cu certitudine că mașinile au fost parcate la o distanță mai mică de 50 de metri de intersecție (de unde o fi scos cei 50 de metri, numai dânsa știe, dar asta e altă poveste). Deci, după expertiza doamnei Justiția, polițistul ar fi trebuit să întindă ruleta, să facă fotografii de ansamblu și de detaliu cu banda din trusa criminalistică, eventual să ceară un plan topografic și poziționarea GPS a mașinii. Toate astea, evident, la oră de maximă audiență în piață și înainte de a aplica amenda. Alt exemplu: o persoană a fost amendată pentru că a hrănit și adăpostit, în fața casei, câini vagabonzi, la 100 de metri de o grădiniță, iar unul dintre acești câini a mușcat un cetățean. Doamna Justiția a anulat procesul verbal de amendă pentru că, zice în sentință, amendatul nu era proprietarul câinilor pe care îi adăpostea și hrănea, și oricum, prevederea din actul normativ privitoare la lăsarea în libertate a animalelor de orice fel, este la capitolul protecția mediului. Deci, să fie clar: mușcătura de câine nu intră la capitolul protecția mediului!

Vreți alte exemple? Sunt cu zecile, cu sutele chiar, exemple de judecată oferite de judecători mai tineri sau mai puțin tineri, mai pricepuți sau, habar nu am, poate toți sunt la fel de pricepuți, oricum, exemple de judecată ciudat de strâmbă a unor fapte aparent minore. Exemple în care se vede de la o poștă că sunt judecați oameni, nu fapte, exemple în care „circumstanțele personale” sunt mai importante decât faptele comise. Circumstanțe personale fiind considerate în principal sărăcia („am pensie mică, maică, iar amenda este așa de mare”) dar și lipsa unui avertisment prealabil! Păi, de ce avertisment? Adică, șoferul nu știe că nu are voie să parcheze unde îl taie capul? Trebuie avertizat înainte?

Mă întreb, iarăși, de ce nu vrea Justiția să ajute la asanarea societății? Nu vreau să cred că judecătorii nu cunosc importanța delictelor mărunte. Și-atunci, de ce îi sprijină pe cei care comit contravenții așa-zis mărunte? Ca să-i încurajeze să comită altele, chiar mai mari! Și ca să-i potolească pe polițiști (care nu sunt nici ei uși de biserică, e drept, dar când văd că munca lor este anulată dintr-un condei, parcă au motiv să o lase mai moale, nu?). Este singura explicație pe care o accept acum când vecinul nu mă mai bate la cap și toate jurnalele de știri vorbesc numai despre atacul politicului asupra Justiției. Altfel, ar trebui să îmi pun întrebări privind calitatea profesională a judecătorilor iar asta nu vreau să cred că se poate pune în discuție.

Stimată doamnă Justiție, știți ce se vede de afară prin ochiul de geam spart al globului de cristal în care v-ați închis? Păi, nu știți, că nu prea vă interesează un gemuleț spart din ditamai palatul de cristal… dar vă spun eu: se vede un fel de sictir care seamănă al dracu’ de mult cu cel al politicienilor ajunși la putere. Se vede un sictir bazat pe „ce zicem noi este sfânt” și „pentru că putem”. Putem să întoarcem o faptă evidentă, pe motiv de procedură sau de semantică. Separația puterilor în stat, dacă bine a înțeles vecinul meu acest principiu, a fost inventat pentru ca puterile în cauză să poată lucra liber pentru binele oamenilor lipsiți de putere, nu ca să poată puterile alea să arate lumii ce pot. Sau ce vor. Așa cum face puterea aia de-i zice domnul Parlament sau, generic, nenea Politic. De la nenea ăsta nu mai așteptăm nimic bun, pentru că, vorba aia, n-ai cu cine, mă. Dar de la dvs., doamnă, avem pretenții! Sunteți o doamnă, cu educație și putere, nu o țață oarecare, cu năframa pe ochi și mâinile-n șolduri. Păi, vreți să vi se spună nană Justiție?

Așa că, draga noastră dragă doamnă Justiție, vă rugăm frumos scoate-ți-vă baticul ăla de pe ochi. Sau faceți-i două găurele, ca să fie ca a lui Zorro – justițiarul. Oricum ar fi, uitați-vă în jur. Sunt prea multe pietre pentru geamurile noastre, și-s tot mai mari. Și să mai știți că și noi suntem săraci, nu doar contravenienții, sărut mâna!

P.S. Dacă ați reușit să ajungeți până aici, vă mulțumesc și drept recompensă vă spun că voi mai vorbi despre geamurile astea sparte. Ar fi greșit să dăm vina doar pe doamna Justiția pentru mizeria socială pe care o trăim. O vină, cel puțin la fel de mare o poartă în spinare și doamna Administrația, cu doamna Poliția, plus vreo câțiva domni cu gulere albe murdare. Le vine rândul la toate și toți, dar dacă începeam cu primarul, de exemplu, restul parcă nici nu ar mai fi contat…

Sursa foto: Freakingnews.com