¡Viva la Revolución! FARAD – primul festival de film documentar din Arad

    de - | 22 decembrie 2014, 4:09 PM | Cultură | Film | Recomandările editorilor | Știri Arad | Video

    0

    Sâmbătă și duminică, 20-21 decembrie, s-au redeschis porțile Cinematografului Arta cu ocazia primului festival de film documentar din Arad: FARAD. Tema acestei prime ediții a festivalului, odată cu evenimentele dedicate aniversării a 25 de ani de la căderea Comunismului a fost, inevitabil, Revoluția — o temă pe care filmele au explorat-o local și internațional, la nivel personal și ca mișcare de masă, în perspectivă istorică și în prezentul imediat.

    Citiți, în rândurile de mai jos, un reportaj realizat de Eugen Rogojan:

    FARAD – PRIMA SEARĂ, DE-A RÂSU-PLÂNSU’

    Și nu mă refer în titlu la organizare, care a fost acceptabilă, ci la filmele cuprinse în program. Pe scurt, totul a mers cam așa…

    Am ajuns cu aproximativ jumătate de oră înainte de ora stabilită ca fiind cea de începere (15:00). Am intrat în Arta cu vreo 20 de minute înainte de trei și nu mică mi-a fost mirarea să găsesc aproape doar oameni din staff-ul festivalului (mai erau 2-3 spectatori pe ici-pe colo). Aud vorbinu-se despre ce semne trebuie să-și facă unul altuia atunci când sala va fi plină, pentru a se opri mulțimea ce va dori să năvălească în cinema, pentru a vedea documentarele. Cât optimism! Îmi adun și eu toate dozele de optimism și pozitivism pe care le am în ghiozdan, dar tot nu reușesc să ajung la nivelul organizatorilor. În fine…

    Ecranul de final al scurt-metrajului Stremț 89, realizat de Anda Pușcaș și Dragoș Dulea

    Cu întârzierea de 20 de minute, specifică evenimentelor din România (și probabil nu numai), urcă pe scenă Mona Nicoară, directorul artistic al festivalului, cu Eduard Haris, parte a direcției executive a festivalului și cu o tanti al cărui nume nu mi-l amintesc și nici nu-mi vine-n minte dacă privesc lista cu organizatorii. Trecem peste întârziere, dat fiind faptul că-i o echipă tânără care s-a ocupat de organizare doar vreo 2 luni și că e abia prima ediție a acestuia (se speră la mai multe) și urmărim prima proiecție a zilei, și anume Stremț 89. Un documentar de nici 15 minute despre revoluția făcută de sătenii din Stremț, un sătuc pierdut de lume de prin Apuseni. Reflectă realitatea românească a acelor zile, relatată de cei care au sărit în 89 să apere satul de „teroriști” și de „convoiul de blindate” ce se apropea de așezarea lor pitorească. Și dat fiind faptul că reflectă realitatea românească (indiferent din ce perioadă), scurtmetrajul are o notă comică, anumite scene stârnind râsul auditoriului. Finalul este apoteotic, replica unuia dintre bătrânii intervievați ținând loc de încheiere (vă las să vedeți filmul ca să vă dați seama de ce spun asta. Merită și are doar 13 minute).

    A urmat Timișoara: Decembrie 1989, un documentar despre drama zilelor lui decembrie 89, filmat în 1991. Mărturii…hai să le spun sfâștietoare, din partea unor oameni care au trăit revoluția la Timișoara, mărturii și puncte de vedere diferite. Din partea soldaților – care spuneau că au tras focuri de avertisment, dar totuși protestatarii cădeau secerați de gloanțe, din partea răniților – care înțelegeau că au fost loviți de gloanțe de avertisment, ricoșate înspre ei, din partea celor ce au pierdut pe cineva – care sperau să reușească să afle adevărul, și anume cine i-a luat pe cei dragi de lângă ei, din partea unor șoferi de ambulanță – care povestesc cum cărau morții și răniții din piețele Timișoarei spre spitalele din oraș și multe altele.

    Ca o nu foarte bună gândire a programului, după acest film dramatic, a urmat o sesiune de Q&A (Questions and Answers – întrebări și răspunsuri) cu regizorii filmului Stremț 89, Anca Pușcaș și Dragoș Dulea. Spun că nu a fost o foarte bună gândire a programului, deoarece auditoriul, după ce râsese un sfert de oră cu bătrânii din Stremț, a ascultat poveștile triste ale celor din Timișoara, nemaifiindu-le gândul la sătenii care s-au îmbătat în primăria din localitate, iar acest lucru a făcut ca sesiunea de Q&A să nu fie una tocmai reușită (maxim două întrebări din partea publicului).

    După o scurtă pauză, am avut parte de 133 de minute de proteste ucrainiene, în documentarul Maidan, regizat de Sergei Loznitsa. Deși filmul a avut premiera la Cannes și a primit trofeul Astra de la Sibiu și, pe lângă asta, a fost vorbit de bine de mai toți cei care-l văzuseră deja, pe mine nu m-a lăsat foarte satisfăcut, neatingându-mi așteptările. Poate stilul „matematic” al regizorului a fost cel care mi-a displăcut într-o mare măsură, documentarul fiind constituit doar din cadre fixe (are doar două cadre în care camera de filmat se mișcă, iar acestea constituie anumite momente cheie ale peliculei). Și nu neapărat cadrele fixe, cât durata lor. În schimb, mi-a plăcut coloana sonoră a filmului!

    1-P1160519-21

    Vlad Petri, regizorul documentarului București, unde ești? photo@casajurnalistului.ro

    Am avut apoi parte de filmul protestelor românești din 2012, din Piața Universității, filmate de Vlad Petri, care a fost prezent și el la festival, pentru o sesiune de Q&A. A intervenit și aici inevitabilul umor ce apare atunci când încerci să filmezi realitatea românească. Au fost, pe lângă momentele de umor, momente în care te aflai (sau cel puțin m-am aflat) în asentiment cu cei din film, cu cei ce protestau în piață atunci și momente în care ne-a fost arătată pentru a-nu-știu-câta oară nesimțirea, obrăznicia și nerușinarea unor partide politice românești. Q&A-ul de după proiecție a fost ceva mai animat decât cel cu echipa de la Stremț 89, de data aceasta venind mai multe întrebări din public. Am schimbat două vorbe cu Vlad Petri după sesiunea de dialog cu publicul, în afara sălii de cinema. Mi-a mărturisti că nu se aștepta în primele zile ca materialele filmate de el la Universitate să se contureze într-un lung metraj, însă treptat, arhivându-le, și-a dat seama că lung metrajul este o soluție.

    În încheierea primei seri de festival, am putut urmări filmul Tzvetanka, un biografico-documentar (să-i zic așa..), despre viața unei bulgăroaice care a trăit atât în monarhie și comunism cât și în falsa democrație de după 1989. Filmul îmbină istoria Bulgariei cu istoria proprie a Tzvetankăi, trecerile de la povestea vieții ei la cea a țării făcându-se foarte subtil. Cu ochii bolnavi, bunicuța nu a mai apucat să vadă produsul final, murind în anul 2009. Regizorul, Youlian Tabakov, a fost prezent pentru o sesiune de Q&A care, mai mult ca sigur, a fost cea mai vie de astăzi. I-am adresat 3-4 întrebări, printre care și cum i-a venit ideea să facă acest film. Ne-a mărturisit că a totul a pornit dintr-o glumă. Locuind la un moment dat cu unul din membrii echipei filmului, i-a spus acestuia că vrea să facă un film despre bunica lui, iar acesta din urmă fiind „îndeajuns de fraier” (după spusele lui Tabakov), a acceptat provocarea. A spus, de asemenea, că nu și-a propus nici să facă un documentar despre istoria Bulgariei și nici unul biografic pentru bunica sa, ci le-a îmbinat pe amândouă. A reușit!

    FARAD – A DOUA SEARĂ. FINAL SAU DEFECȚIUNE TEHNICĂ?

    A doua zi de festival a debutat, parcă, mai timid decât prima. Oameni nu foarte mulți, dar faini, atmosferă caldă, prietenoasă. Prima proiecție a zilei, Al doilea joc, al lui Corneliu Porumboiu, a fost – cel puțin pentru mine – dezamăgitoare. Mă așteptam la o discuție mai interesantă între Corneliu Porumboiu, regizorul filmului și Adrian Porumboiu, tatăl acestuia și arbitrul meciului înzăpezit dintre Dinamo-Steaua, din anul 1988, care rula pe ecran. În mare parte, aceeași a fost și părerea altor persoane care au stat la film și cu care am vorbit după proiecție. Din punctul meu de vedere, filmul nu s-a ridicat la nivelul celorlalte filme din festival și nici nu este un film potrivit pentru a fi urmărit într-un cinema.

    De la ora 17 am urmărit filmul Concerning Violence – tradus în română Despre Violență. Un film dur, despre umanitate sau mai exact, despre lipsa de umanitate a coloniștilor portughezi din Mozambic. Constituind de fapt o compilație de filme din arhiva Televiziunii Suedeze, filmul lui Goran Olsson a fost nominalizat la opt premii din festivaluri de film precum Sundance, Berlin -, Goteborg -, Hong Kong – International Film Festival, Jihlava -, Sheffield – International Documentary Festival, Munich International Documentary Festival și Oslo Films from the South Festival, dintre care le-a câștigat pe cele de la Oslo, Berlin și Goteborg.

    Au urmat 11 selecții din arhiva kinema ikon, proiectul arădean de filme experimentale de la începutul anilor 70. Ne-au fost prezentate în ordine cronologică 11 filme experimentale din arhiva kinema ikon, realizate în perioada 1970-1988. Greu de digerat, greu de urmărit în aceste condiții (pe ecran mare). Filmulețele se pot urmări pe canalul de Youtube al celor de la kinema ikon și merită văzute (aici). Filmele sunt bune, dar nu pentru un astfel de festival, însă discuția ce a urmat, cu patru dintre membrii colectivului kinema ikon, a fost o lecție de istorie a cinematografiei experimentale europene, presărată cu replici pline de haz din partea unora dintre ei. Dacă filmele au fost prea abstracte pentru unii și i-au plictisit, sunt sigur că discuția nu a avut același efect.

    În încheierea festivalului, după câteva cuvinte frumoase din partea Monei Nicoară, directorul artistic al festivalului, am urmărit Videogramele unei revoluții, clasicul lui Andrei Ujică și al lui Harun Farocki. Îl văzusem înainte, fără să știu. Pelicula a stârnit râsul celor din sală atunci când pe ecran au apărut Dinescu, Caramitru, Iliescu, Petre Roman sau alte personaje din viața politică a acelei perioade. Filmul care reflectă realitatea zilelor lui decembrie 1989, a părut astăzi o comedie foarte bine regizată și cu actori mai mult decât buni. Au apărut acum și câteva minusuri ale organizării festivalului. În primul rând, narațiunea filmului era în engleză, iar subtitrarea a lipsit, însă publicul era în mare măsură din generația tânără și cred că lipsa subtitrării nu a fost o problemă imensă. Textele scrise din documentar erau, însă, în germană. Pentru mine a fost în regulă, dar nu știu câți din cei din sală au înțeles cele scrise pe ecran. Iar la final, după filmul care se termină brusc, au uitat să aprindă lumina, astfel cei din sală au crezut că este vorba despre o eroare tehnică. S-au aprins luminile după aproximativ 10 secunde de liniște și de așteptare, dar nimeni nu a urcat pe scenă să ne spună că-i final de festival și că ne așteaptă și anul viitor. Singurul care-a vorbit a fost tipul de la tehnic, care-a spus că „nu-i eroare tehnciă, așa se termină filmu’…”.

    Acestea au fost cuvintele cu care s-a încheiat prima ediție a Festivalului de Film Documentar din Arad – fARAD. Sper, sincer, ca proiectul să aibă contuinuitate, ceea ce rar se întâmplă în Arad, să se organizeze și ediția secundă anul viitor, și ediția a 3-a, și-a 4-a… și tot așa 🙂 A ieșit bine, luând în considerare timpul limitat pe care l-a avut echipa la dispoziție, dar anul viitor, cel mai probabil, timpul nu va mai fi același, iar odată cu creșterea timpului de pregătire, vor crește și așteptările noastre de la eveniment!

    Sursa: blogaradean.wordpress.com

    Foto & Video: Tomck@t

     

    Scrie un comentariu

    1 + 7 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.

    Distribuie articolul

    Acest site folosește cookies. Prin navigarea pe acest site, vã exprimați acordul asupra folosirii lor. Am actualizat politicile în conformitate cu Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Detalii.

    Logo Aplicatie Special Arad

    Special Arad