„Va curge sânge” este titlul unui film în care este prezentată lupta crâncenă pentru existență și prosperitate din zorii capitalismului american, o perioadă în care relațiile economice nu prea se derulau după reguli atât de stufoase și mai ales subtile ca acum. Atunci totul părea mai simplu, mai tranșant, mai dur. Mai plin de sânge dar, parcă mai corect. Dreptul de proprietate era sfânt, concurența era acerbă, vorba, vorbă, dar și glonțul era glonț și nu stătea mult pe țeavă…

Miza era și atunci, prosperitatea, obținută prin „luptă dreaptă”, dusă după reguli dure, simple și clare. Sigur că lupta aia n-a fost purtată de sfinți, ci de oameni duri, chiar răi, iute vărsători de sânge, dar parcă nu așa de parșivi, mincinoși sau nemernici.

A trebuit să treacă mult timp pentru ca șmecherii, trișorii și profitorii, incompetenții și plagiatorii să pună mâna pe putere și să fie liberi să modifice legi și reguli care să le permită să-și conserve puterea politică, să dobândească și mai multă putere executivă, control total asupra societății, inclusiv asupra puterii judecătorești. Totul, pentru a pune mâna pe cea mai râvnită dintre puteri, cea economică.

Acum nu mai curge sânge în politică

Multe nu s-au schimbat de-atunci, cel puțin în ce privește obiectivele oamenilor. S-a schimbat însă modalitatea de a ajunge la prosperitate. Acum nu mai este nevoie de arme, nu se mai varsă sânge pentru acapararea puterii politice (cea care asigură prosperitatea). Acum există „arme” mult mai subtile, care nu omoară. Doar distrug destine, vieți, oameni, popoare. Există manipulare profesionistă, nu mai trebuie să aibă cineva putere de convingere. Te convingi tu singur ce anume să cumperi și pe cine să votezi.

În acest moment al drumului spre alegerile prezidențiale repetate, partidele aflate la guvernare manifestă o mare grijă pentru menținerea coaliției, o temă deloc pomenită înainte de alegerile anulate și nici imediat după primul tur. Atunci, cuvintele la ordinea zilei erau „am înțeles mesajul alegătorilor”. Rostite cu o atitudine spășită, aproape umilă – ce spectacol să-l vezi pe Ciolacu mimând umilința! Asta a fost atunci.

Acum sunt convinși că au scăpat și nu se gândesc decât să câștige iar alegerile. Sigur că au înțeles mesajul, sigur că s-au speriat pe moment, dar nu le mai pasă. Acum au prins curaj și un pic de culoare în obraji.

Exemplul cel mai la îndemână, tot al lui Ciolacu este. De la risipa bugetară pe care a coordonat-o ca prim ministru și candidat la președinție, la „am înțeles mesajul” și-apoi aruncat vina pe fostul guvern (adică cel pe care l-a condus tot el), a ajuns să ridice vocea și să „ordone” câștigarea alegerilor, împotriva „boților și tiriboților”. Se visează în continuare mare căpitan de oaste și ordonă sânge (la figurat, desigur).

Marcel Ciolacu, prim ministru: „Boți, tiriboți…, hai să-i înjurăm și noi”

Dar nu-i singurul care visează iar la putere.

Bunăoară, domnul Kelemen Hunor a fost primul politician mai de soi care a avut curajul să spună deschis ce-l doare: „Pierde Antonescu? Această majoritate nu va mai fi o majoritate funcțională până în toamnă. Acest lucru trebuie spus, degeaba ne ascundem după deget”. Nu că n-ar fi adevărat ce-a spus, dar pentru a întregi adevărul, zicerea asta trebuie „tradusă” cam așa: dacă pierde Crin, UDMR nu va mai avea Ministerul Finanțelor și nici pe cel al Dezvotării, plus multe alte funcții ce vin la pachet cu calitatea de membru al coaliției de guvernare. Jaj, jaj ez fájni fog.

Și mai spunea domnul Kelemen ceva, pe de-a-ntregul adevărat: „Dacă această majoritate cu 3.000 de primari, cu majoritate parlamentară, la cinci luni după alegerile parlamentare, nu are capacitatea de a câștiga alegerile prezidențiale, înseamnă că nu are suport în societate”. Perfect adevărat, cu o mică rectificare: această majoritate parlamentară, împreună cu guvernul pe care l-a făcut, a reușit să piardă încrederea populației, guvernului nu în cinci luni, ci în mai puțin de o lună.

De fapt, a pierdut-o încă din perioada negocierilor pentru împărțirea portofoliilor, perioadă în care românii au înțeles că nu s-a schimbat absolut nimic. Au rămas, cu foarte mici excepții, aceiași miniștri, Burduja, Boloș, Grindeanu, Barbu, Fechet…

De altfel, la drept vorbind, partidele care formează actuala coaliție n-ar trebui să se dea așa bățoase pentru marea realizare a guvernului. În fond, rezultatul alegerilor nu putea da o altă alianță, pentru că, pe de o parte, polul așa-zis suveranist (AUR, SOS, POT) nu a reușit să obțină decât puțin peste 30% în Parlament, iar pe de alta, niciunul dintre cele trei partide pomenite nu a lăsat o portiță deschisă pentru eventuale negocieri post electorale.

De altfel, parcă însetate de sânge, nu se înțeleg nici între ele, cum s-ar putea înțelege cu partide doctrinar opuse lor?

Un alt politician, mai puțin vizibil chiar decât Kelemen Hunor, a avut o intervenție aproape brutală la o întâlnire de partid din Suceava. Sigur, Paul Stănescu este deosebit de influent în PSD, iar când partidul este la putere, puterea sa crește și ea exponențial. Iată ce a spus „Nea Paul”, cum este alintat de apropiați, la o întâlnire cu colegii de partid din Suceava:

„Ce se întâmplă dacă pierdem alegerile, dacă Crin Antonescu nu e preşedinte? Vă spun eu, se întâmplă două lucruri grave de tot: nu mai avem prim-ministru. Şi doi, domnilor primari, sigur vom avea alegeri în două tururi şi la primărie şi la Consiliul Judeţean”.

Iată care sunt o parte dintre adevăratele motive pentru care se duce lupta politică, iată o parte din adevărata miză a bătăliei pentru voturile noastre. Iată adevăratele motive pentru care PSD și UDMR vibrează în fața candidatului comun, Crin. Nu-i interesează nici reducerea deficitului bugetar, nici impulsionarea economiei, nici chiar apărarea țării.

Îi interesează să rămână conectați la banii din buget și, desigur, îi interesează să rămână putere atât la nivel local, cât și la nivel central, pentru că la centru se împart banii și, în general, la nivel local se cheltuie și se reîmpart (cine înțelege, bine, cine nu, asta e). Sigur, cu alt președinte decât Crin Antonescu le-ar fi ceva mai greu. Cu Crin în vaza de la Cotroceni, totul va fi în regulă pentru ei.

Pentru noi rămâne varianta „scapă cine poate”.

PNL trăiește o adevărată dramă. În Parlament și în Guvern nu are forță să facă măcar ceva onorabil, care să-i aducă un pic de simpatie electorală. Izolarea sub poala lui Iohannis la care s-a complăcut i-a atras mai multă ură decât simpatie. Apoi, coaliția cu „dușmanul tradițional”, PSD, a întregit decăderea. Niciun dușman nu putea face mai mult decât au făcut ei înșiși pentru decăderea lor.

PNL trăiește și drama lipsei unor oameni de calitate, care să urmărească în primul rând succesul politic și abia după aceea, puterea și banii.

Așa că, a ajuns și PNL să adune atâția susținători ai celui mai pesedist dintre candidații liberali pe care i-a avut PDL, cam cât jumătate din galeria Universității la meciurile cu rivala CFR. Și asta, în cel mai mare oraș al Ardealului, Cluj, fieful liberalilor, unde Băsescu ar fi adunat tot cam atâția susținători, la o terasă, fără nicio organizare.

Și, da, PNL a ajuns să joace un fel de bambilici politic de supraviețuire, așa că atrage atenția asupra necesității de a avea stabilitate în țară – teza folosită de aceeași liberali pentru realizarea „monstruoasei coaliții”. Adică, să fie lăsați să facă ce vor, fără să mai fie deranjați.

Da, da, scapă cine poate.