Trădare sau patriotism, judecăm totul cu măsuri diferite, mai ales acum când societatea este radical împărțită în două grupuri: cel „trădător”, „vândut UE” și cel „patriot”, „suveranist”.

Chiar senectutea am ajuns s-o înțelegem diferit, de la persoană la persoană, în funcție de interesele sau afecțiunea politică personală a momentului. Așa se face că, în timp ce George Soros, de 95 de ani neîmpliniți este considerat responsabil direct pentru toate relele din lume – și, evident, acuzat în gura mare pentru această „crimă” – Radu Theodoru, ofițer pensionat cu gradul de maior și ajuns general maior la apelul de seară, este exonerat ab initio de orice posibilitate de a fi comis acte de trădare.

Dacă Soros, la vârsta lui și la aproape trei ani de când n-a mai fost văzut în public, poate răsturna lumea cu susul în jos, generalul în retragere beneficiază de înțelegere pe motiv că, „săracu’ de el, la vârsta lui nu putea trăda”. Asta, deși este doar cu vreo 6 ani și câteva luni mai mare decât „inamicul public numărul 1” al planetei, dacă ar fi să ne luăm după niște descreierați de dincolo și de dincoace de Ocean.

Trădarea nu ține de vârstă sau de grad.

Se poate trăda la orice vârstă, nu ține nici măcar de faptele de eroism, reale sau inventate, ci de anumite sentimente, dorințe, poate vise, ambiții. Evident, ține și de o anumită educație și de convingeri ce pot fi dobândite chiar mult după consumarea tinereții.

Legat strict de caz, de felul în care a fost condusă și comunicată public toată povestea acestei trădări, ar fi multe de spus.

George Soros, la ultima sa apariție publică (decembrie 2022)
Sursa foto: zf.ro

În primul rând, totul a stârnit mai degrabă neîncredere în seriozitatea, sinceritatea și profesionalismul instituțiilor statului, decât dispreț sau chiar revoltă față de faptele comise. În fond, nu-i așa?, este vorba de trădare, nu de ignorarea unui semafor. Doar că, nu se știe cum, dar acest caz a apărut la fix, într-un moment foarte tensionat, mai ales din punct de vedere politic. Caz surprinzător și oarecum ciudat, în care cei implicați nu se sfiau să posteze pe rețelele de socializare intențiile organizației lor – așa cum au făcut, de altfel, și mercenarii și neolegionarii lui Potra și Sechila – câțiva ani, fără să fi fost deranjați de cineva.

De ce au fost lăsați toți aceștia – plus, probabil, mulți alții, despre care vom auzi doar la momentul oportun, adică atunci când cazurile de trădare vor servi unei cauze – până aproape au ajuns să-și ducă planurile la îndeplinire? Nu știm, dar, chiar așa, de ce?

Oricum însă, dincolo de felul dubios în care au acționat instituțiile statului, apariția și dezvoltarea unor curente extremiste sau chiar naziste (asta, ca să nu generăm confuzii între fascismul italian și cel, de exemplu, nazist, din care s-a inspirat și legionarismul românesc) ar trebui să pună statul român în alertă maximă. Și să acționeze cu calm și profesionalism, nu sub impulsul unor evenimente perturbatoare din societate. Să le cerem și un pic de sinceritate…?

Așa, între noi fie vorba, astfel de concepții, de convingeri nu apar din neant, peste noapte, Organizațiile paramilitare, bunăoară, care derulează contracte militare cu „actori statali străini” și care tranzacționează arme de război, inclusiv pe teritoriul României nu au apărut și nu s-au dezvoltat după vizionarea seriei de filme „Rambo”. Aici a fost vorba de bani mulți și, cu siguranță, de alte interese care, dacă ar fi descoperite, trădarea s-ar extinde mult dincolo de aceste grupuri oarecum pitorești.

Cine și în ce scop le-a susținut, cine și de ce a acceptat sau acoperit tranzacțiile cu armament de război? Cam acestea ar fi întrebările la care am aștepta un prim răspuns de la autorități. Iar răspunsurile, dacă le-am primi și dacă ar fi sincere, ar putea fi începutul unei bune colaborări între instituțiile statului și cetățeni.

Partea cea mai dificilă ar fi, probabil, identificarea cauzelor care au generat idei extremiste atât de acute încât să poată duce la acte de trădare – ca să fim bine înțeleși, din stenograme și alte probe „scăpate” din dosare pentru a fi date publicului, reiese destul de limpede ce preocupări și intenții aveau atât gruparea Potra, Sechila și compania, cât și Generalul și „oastea” lui. Dar mai ales se simte gândirea extremist-legionară – sau „simțirea”, ca să fim oarecum în ton cu limbajul implicaților.

Societatea noastră a fost, după căderea lui Ceaușescu, un teren fertil pentru dezvoltarea unor idei naționaliste, revanșarde chiar, pe fondul unor nemulțumiri colective, în special a cadrelor militare. Cele milițienești și securiste, mai puțin, dat fiind că ele n-au fost atât de marginalizate ca ofițerimea din armată.

Chiar dacă ar fi să amintim numai faptul că pensiile militarilor au fost înghețate la nivelul anului 2016, după cum susțin pensionarii din armată, și ar fi destul pentru a înțelege o parte din nemulțumirile ofițerimii pensionate din armată. Celelalte părți reprezintă, în primul rând marginalizarea la care au fost supuși foștii militari, în comparație cu foștii milițieni sau polițiști, protejați și după pensionare. Ca să nu mai vorbim de foștii securiști sau sereiști și cum s-or fi numind ceilalți pensionați din restul serviciilor.

După o perioadă de vreo 50 de ani de comunism în care „au dus-o bine” sau măcar „n-au avut probleme” (salarii, apartamente, haine, popotă etc.) și după ce s-au stins ecourile scandării menite mai degrabă să ne dea curaj – armata e cu noi – militarii de carieră au cam pierdut din încrederea și simpatia populației. Poate a fost o acțiune premeditată a noii puteri de discreditare a armatei – de înțeles pentru cei de teapa lui Iliescu și a găștii lui, cărora nu le convenea o instituție puternică, așa cum era armata, cu priză la public și capabilă, nu-i așa?, să lichideze oricând un șef de stat.

Or, asta nu se iartă așa ușor. Și să nu uităm că vorbim despre oameni educați în spirit cazon încă de la 14 – 15 ani, dar mai ales educați până la îndoctrinare în respect față de unele simboluri, îndeobște luate în derâdere în societate sau pe rețelele de socializare, acestea din urmă, cum se știe, devenite adevăratele motoare ale educației în România. Simboluri, în cel mai fericit caz ignorate, dacă nu „luate la mișto” de mult prea mulți români.

Pentru ei, imn național, drapel național sau drapelul de luptă al unității, comandantul, camaradul reprezintă simboluri atât de dragi încât ar fi în stare să-și dea viața. Cu toate astea, după pensionare au ajuns să fie ignorați, marginalizați, uitați, în timp ce alte categorii de cetățeni prosperă din toate punctele de vedere, inclusiv material.

Ei bine, pentru astfel de oameni, marginalizarea este o jignire greu de iertat. Iar când astfel de frustrări se adună, mai văd și altele în jurul lor, de la disiparea oricărei urme de disciplină și de ordine în societate, la dispariția onoarei și a cinstei. Iar dacă la toate astea adăugăm calitatea îndoielnică a învățământului militar (evident, partea de cultură generală, nu cea de specialitate) și, mai ales, a îndoctrinării multor profesori militari, avem un tablou mai aproape de realitatea în care trăiesc cadrele militare.

Și astfel, putem înțelege mai bine tentația lor de a îmbrățișa idei extremiste, naționaliste, legionare chiar. Evident, nu scuz în vreun fel aceste derapaje sau altele și mai grave. Dimpotrivă.

E drept, tot ei, militarii de carieră au fost învățați că jurământul este sfânt, iar trădarea este de neacceptat. De ce, totuși, unii dintre militari, au uitat și de jurământ și, mai ales, despre rușinea trădării, chiar nu înțeleg. Probabil, în astfel de cazuri este vorba de anumite rotițe  sau chiar de axul central. Sau să fie vorba și aici despre bani și alte privilegii?

Doar că, spre deosebire de cei care ne conduc de prea multă vreme, eu încerc să înțeleg cum s-a ajuns aici, inclusiv la cele pe care le puteți urmări în filmulețul de mai jos.