Evlavie, recunoștință, emoții, pioșenie, apeluri la istorie, vitejie, sacrificiu, recunoștință, dar și flori adunate frumos și îngrijit în coroane, depuse în locurile pe lângă care de foarte multe ori trecem fără să aruncăm o privire – cum ar arăta, nu-i așa?, viața noastră dacă am avea mereu în atenție monumentele dedicate celor care au murit cu arma în mână, cum se zice? Pentru astfel de sentimente și trăiri există o Zi a Eroilor, sărbătoare națională fără dată fixă întrucât coincide în fiecare an cu Sărbătoarea creștină a Înălțării Domnului.

„Contopirea” celor două sărbători s-a realizat în anul 1920, dar în 1948 regimul comunist a mutat Ziua Eroilor pe 9 mai, pentru ca după 1989 să se revină la situația anterioară, statuată în 1920.

Onor eroilor noștri

Dacă cele mai multe monumente ridicate în memoria eroilor căzuți pe diferite câmpuri de luptă sunt opere de artă monumentală, a căror valoare nu o discutăm acum (nu-i un cadru potrivit pentru dezbateri de idei pe această temă), cel de la Cimitirul Pomenirea este mai apropiat de sensul său lumesc. Și, aș spune, cel mai potrivit depunerii de coroane – dacă aș fi artist plastic, autorul unei opere de artă, nu mi-ar plăcea s-o văd, poate de câteva ori pe an, încărcată de coroane funerare.

Locul de veci al ostașilor eroi români

Cu peste aproape patru ore înainte de începerea ceremoniei, în „sectorul” eroilor, situat, cum știu bine arădenii, chiar imediat după intrare, era mare forfotă. Iarba era tăiată „militărește” de parcă ar fi gazonul unui teren de fotbal, semn că a fost o mână de meseriaș în acțiune. O fi fost de la „spații verzi”, colegii groparilor de la cimitire, ce aparțin de „Gospodărirea Comunală”. Aflăm că nu. Groparii nu fac doar gropi, ci și curățenie în cimitire, unde tot ei taie și iarba. Buni la toate, cum ar veni.

În cimitir, multă lume cu mături, sape mici sau alte unelte (deși, tocmai văzusem un panou în care se anunța că astfel de unelte sunt puse gratuit la dispoziția cetățenilor), mașini care intrau și ieșeau, unele cu materiale de construcții. Numai angajații cimitirului erau conectați la evenimentul ce avea să se întâmple, ceilalți fiind preocupați de curățenia locurilor de veci ale familiilor lor.

„Eroii sovietici” uitați de urmașii lor, la fel de ruși

În partea dreaptă a zonei, în „sectorul” dedicat eroilor români, monumentul era încadrat de două drapele tricolore ce urmau să fie curând onorate de câte un militar. În stânga, un alt „sector” cu eroi căzuți în lupte, dar, cum aveam să citim pe placa de pe monument, dedicat eroilor sovietici. Curat și acest sector, și bine întreținut deși, aveam să aflăm că de mulți ani Ambasada Rusiei nu a mai dat niciun semn de interes pentru memoria ostașilor sovietici. Așa că, întreținerea se face, pro bono, de angajații cimitirului – nu că s-ar fi plătit vreodată acest serviciu, dar un telefon de mulțumire, o vizită, o coroană depusă ar fi fost gesturi potrivite din partea Ambasadei Rusiei. Probabil însă, are alte preocupări, alte priorități iar memoria acestor ostași nu mai este de interes. Ce să zicem? Slava Ukraina!

Dar și slavă ostașilor români căzuți cu arma în mână, în toate războiaiele în care Armata Română a fost implicată pentru apărarea țării.