„Românul” a fost un ziar arădean de mare importanță în contextul Marii Uniri, înființat de reprezentanții Partidului Național Român din Ungaria și Transilvania, iar comisia care coordona, supraveghea și conducea ziarul a fost compusă din personalități precum Iuliu Maniu, Ștefan Cicio Pop, Ioan Suciu, Vasile Goldiș, Iustin Marșieu sau Romul Veliciu.

„Am înființat și vom susține acest ziar ca organ al partidului național român din patrie si al comitetului său central executiv. Ar însemna o neputință morală, ca partidul național român să nu-și aibă organul său de publicitate, chemat să reprezinte și să servească activitatea și intențiile comitetului executiv întru conducerea politicei acestui partid”, scriau pe prima pagină, în numărul pilot din data de 22 decembrie 1910, redactorii ziarului, „Către români!” (chiar cu acest titlu proeminent).

Însă dincolo de tonalitatea însuflețitoare și naționalistă cu care redactau toate articolele, fie politice, fie economice sau sociale, ziariștii de acum un secol, „modești luptători, cari jertfesc munca pentru isbândirea idealului național”, aveau și ei, precum niște eroi sau cavaleri născuți și crescuți pentru luptă, o slăbiciune… și anume, o slăbiciune pentru reprezentantele sexului frumos. Femeile de la începutul secolului XX nu însemnau – în tereni jurnalistici – doar subiecte de povești cotidiene cu iz poetic, scrise de – și pentru – bărbați romantici, ci și un public „cetitor” din ce în ce mai important pentru un ziar, inclusiv cum era „Românul”. Și, după cum urmează să vedem, ușor-ușor avea să se șteargă cu radiera din dicționarele vremii termenul de „sex slab”…

„Ce lucru fragil e o femeie!”,

scria D. Anghel chiar în primul număr, într-o tabletă de pe prima pagină, lângă o poezie a lui Aron Cotruș, deslușind puterea ascunsă într-un „trup ce ai crezut de atâtea ori, că ți-s’ar frânge în brațe sub caldul unei sărutări”:

(menționăm că inserțiile următoare se găsesc în variantă digitalizată la Biblioteca Județeană „A.D. Xenopol”)

Femeia, care „e în stare să țină piept oboselilor cât n’ar fi cel mai puternic atlet”, avea deja un rol — dacă nu și politic sau sportiv, dar — social și cultural semnificativ în acea perioadă, iar „ca dovadă de necesitățile multe și felurite, pe cari «Românul» este chemat să le satisfacă este și următoarea interesantă scrisoare, căruia îi facem loc cu atât mai multă plăcere, cu cât ea promite, că vor urma și altele cari, suntem sigur, vor fi urmărite cu viu interes de cetitoarele noastre” – am redat cuvintele „colegilor noștri” de demult, spicuite din rubrica „Cronica feminină” a ziarului „Românul”, numărul 1, anul 1911: