Suntem mereu puși pe harță, comunicăm doar răstit, cu violență, gata de luptă în orice clipă. Chiar și-atunci când invocăm pacea. Suntem belicoși cu cei din jur, călcăm în picioare prietenii de-o viață, rupem legăturile cu rudele, totul în numele dreptății și a păcii! Mă rog, a ceea ce credem fiecare că este dreptatea și pacea.

Ne-am făcut „chip cioplit” din dreptate și pace, am idolatrizat și pacea, și dreptatea dar, în egală măsură, și violența. Ne-am făcut „icoană” din atitudinea violentă adoptată față de oricine îndrăznește să nu laude dreptatea și pacea așa cum le vedem fiecare dintre noi.

Deși vorbim aceeași limbă, nu ne mai înțelegem unii cu alții, de parc-am trăi într-o altă viață, undeva în Turnul Babel, după amestecarea limbilor. Nu ne mai înțelegem între noi, nu avem răbdare să ascultăm și punctul de vedere al celui de lângă noi care, de altfel, nici nu ne interesează oricât de pertinent ar fi.

La drept vorbind, și violența, și „războiul pentru pace” care se poartă în societatea noastră ar putea fi explicate. Nu justificate, doar explicate. Chiar și ideea că fiecare se consideră îndreptățit să aibe propria sa dreptate și s-o impună celorlalți sau măcar să lupte pentru acest deziderat, ar avea explicație. Iar pentru toate astea trebuie să-i mulțumim celui ce-a pozat în „mesia” prezidențiabil, pentru că ni le-a adus în societate. Prin tot ce a făcut acest individ de când s-a lansat în cursa prezidențială, a radicalizat societatea românească și i-a stârnit pe români împotriva românilor.

Greu de spus dacă asta a urmărit, dar cu siguranță i-a reușit. Oricum însă, din felul în care și-a organizat prestația și acțiunile electorale, dar și preelectorale, pare mai degrabă că a premeditat totul, inclusiv radicalizarea societății românești. Să nu uităm, totuși, de acele „detașamente” armate pregătite efectiv pentru luptă armată și care n-au apărut întâmplător alături de el.

Și-a ales cu dibăcie dușmanul, un dușman colectiv, o întreagă clasă politică, și-a pregătit urcarea pe scena electorală după o intensă activitate „clandestină” desfășurată în „catacombele internetului”. A acționat subversiv, pe lângă lege, a profitat de imperfecțiunile legislative în ce privește activitatea pe rețelele sociale, dar și de slăbiciunile instituționale evidente cu care s-a confruntat România de peste 30 de ani și-a ales un public țintă nu neapărat școlit, cât dornic de acțiune și astfel și-a fidelizat un grup mare de simpatizanți (masă de manevră, dar vor realiza asta mult mai târziu).

Violența și ura, pregătite în secret

Secretul pregătirii acțiunii a fost asigurat de acele bule din rețelele sociale, din care făceau parte doar cei „inițiați”, „vaccinați” cu virusul călinian. Totul copt în secret astfel încât reacția la vot să genereze cât mai multe pierderi „dușmanilor de clasă”. De altfel, modelul de acțiune este foarte asemănător cu acela „brevetat” de comuniști. Care, totuși, au avut și un program ideologic – probabil noul „manifest” urma să fie editat după câștigarea alegerilor, conform celui lansat de Marx și Engels.

(Captură video youtube.com)

Așa au acumulat românii atât de multă ură încât după primul tur al alegerilor prezidențiale din noiembrie n-au mai putut s-o țină în ei. Convinși că deja au câștigat ceea ce pentru ei a devenit un fel de „bătălie pentru România”, acești ostași de lut ai lui „mesia” și-am exhibat toată ura sădită de conducătorul lor împotriva românilor care au altă părere sau altă opțiune electorală.

Cine nu-i cu noi, e împotriva trimisului lui Dumnezeu și trebuie distrus! Așa că, după multe luni de tăcere și ură mocnită, alimentată prin catacombele tiktokiste, nu mai sunt dispuși să asculte nicio altă părere contrară. Ura a devenit violentă, iar idolatria tot mai evidentă. Orice gest al idolului, orice vorbă, oricât de ineptă ar fi, rostită teatral-mesianic devin elemente de rit divin, călinismul a devenit noua religie, în care Dumnezeu și „trimisul” Său, Călin, sunt în egală măsură venerați.

Singura „ideologie” a noii religii (până la apariția „manifestului”) este „avem dreptul să punem mâna pe România”, în numele căreia se vehiculează cuvinte „mari”: democrație, libertate, patriotism, pace, turuldoiînapoi, zero lei, energie, apă, Valhalla, daci, viezure, barză, varză…

Pe de altă parte, trebuie să recunoaștem că sămânța acestui război a fost aruncată pe un teren fertil și bine pregătit de ani de zile.

Iar atitudinea asta radicală a rămas activă și după scoaterea din joc a individului, pentru că acoliții lui, rămași fără lider, poartă fiecare războiul de care este în stare. Fiecare se războiește cu cine i se năzare și în funcție de tema pe care consideră fiecare că o stăpânește. Unii, care au citit mai multe postări despre Constituție, se războiesc pentru „turul doi înapoi” – și invocă argumente, unul mai „constituțional” ca altul.

Mai ales că nefericitul judecător de la Curtea de Apel Ploiești a reușit să-i reactiveze prin celebra lui hotărâre de-o zi prin care a încercat să anuleze hotărârea CCR de anulare a alegerilor.

Alții, au preluat mecanic ideea de pace pe care a vânturat-o idolul lor în susținerea Rusiei. Ei, în probleme de pace, sunt mulți specialiști… Și, curios lucru, despre unii dintre aceștia se pot spune multe, dar nu și că ar fi idioți.

Toatea acestea, inclusiv ideea de pace promovată de Rusia și susținută de călinocrați este parcă desprinsă din povestea biblică a Turnului Babel (mai există și o versiune sumeriană).

Pe scurt – oricum povestea este scurtă, doar 9 versete, scurte și acelea, în Geneza, capitulul 11 – este vorba despre locuitorii Babilonului, primul oraș construit după potop, care au decis să construiască o cetate și un turn care să ajungă până la cer. Turnul acela, expresie a trufiei umane, l-a supărat pe Dumnezeu atât de tare încât a hotărât să le amestece limbile (toți vorbeau aceeași limbă și se înțelegeau foarte bine), astfel încât să nu se mai poată înțelege unii cu alții. Apoi, i-a împrăștiat „în tot pământul și au încetat de a mai zidi cetatea și turnul” (Geneza 11:8).

Așadar, observăm că urmașii lui Noe – deși orașul în care locuiau era singurul de pe Pământ și locuitorii lui nu aveau niciun motiv să se teamă de vreun dușman – s-au gândit să construiască nu doar un turn (pentru mândria lor), ci și o cetate. Pentru apărare, deși nu era vreme de război. S-or fi gândit, poate, chiar să-și apere turnul, cine poate ști?

Dacă așa ceva s-ar întâmpla în România zilelor noastre, n-ar fi nevoie de mânia lui Dumnezeu, pentru că s-ar revărsa valurile de ură și violență ale celor ce „luptă pentru pace”. Și ar fi în stare să blocheze o investiție pentru întărirea capacității de apărare, considerând că investiția este un act de război, un act care ar putea „târî țara în război”, cum clamează acum apostolii călinului.

Spuneam că „luptătorii” pentru pace, de pe facebook și alte rețele, nu-s toți idioți. Doar că, întâmplător sau nu, fac jocul Rusiei agresoare. Surprinzător, nu înțeleg că susținerea ideii de încheiere a războiului din Ucraina prin obligarea acesteia să capituleze și să piardă o mare parte din teritoriu nu înseamnă pace. Nici pentru Ucraina, dar nici pentru România, Polonia sau Moldova. Mai ales Moldova.

Nimeni nu-și dorește război. Dar nici nu ne dorim ca după înfrângerea Ucrainei – pentru că nu am fost suficient de deștepți s-o ajutăm – să fim noi în situația de a fi invadați de ruși.

Așa-zisa pace pe care o propovăduiesc acești apostoli ai călinului, idee preluată de la falsul profet, cel căzut sub control judiciar (deși pentru ce-a făcut merita o măsură preventivă mai aspră), este o formă de cădere umană, ca și cele biblice, începând cu izgonirea din Rai.

Am înlocuit credința, absolutul, cu idolatrizarea unor structuri sociale, fie a unor idei ca viitorul (noi vom organiza societatea, noi vom aduce dreptatea socială), adică utopii. Iar în numele acestei utopii am inventat surogatele care să înlocuiască credința: progresism, nazism, naționalism. Dar mai ales ura și violența – în numele acestei utopii suntem gata să „luăm gâtul” oricui ni se împotrivește în vreun fel.

Îl invocăm pe Dumnezeu mai des decât se cuvine, dar l-am declarat mort prin ceea ce facem.