Fac parte din generația anilor 70, o generație care a cam prins de toate, ultimii ani ai comunismului, Revoluția din Decembrie, mugurii democrației și apoi explozia gadgeturilor, a internetului, a televizoarelor color și video-urilor, a primelor celulare (n.m. telefoane mobile) sau a… alegerilor libere.

Am avut noroc că nu am prins niciun război, dar dacă mă gândesc la ceea ce am ratat, cu o mare doză de subiectivism, aș spune fără a sta să gândesc prea mult că am un regret pentru că nu am văzut, pe viu, acel meci dintre UTA și Feyenoord. Sunt subiectiv din două motive: unul pentru că sunt arădean și sunt fan al echipei UTA, al doilea pentru că sunt un microbist incurabil căruia fotbalul i-a dat aproape totul în viață deși nu am ajuns să fiu vreun fotbalist cunoscut.

S-au împlinit 50 de ani de când UTA elimina campioana Europei și a Lumii, Feyenoord Rotterdam. Ziua aniversară a fost ieri, una în care administrația orașului nu numai că nu a amintit de acea zi istorică, dar a și scos de pe ordinea de zi punctul care putea să rezolve multe dintre problemele financiare ale clubului care tocmai a revenit pe prima scenă a fotbalului românesc și care acum câteva zile a învins pe Dinamo la București după o pauză de 53 de ani…

Foto: Imagine din meciul de la Rotterdam, Feyenoord – UTA 1-1

Vorbesc și acum cu prietenii mei care iubesc și ei UTA și marea noastră dorință este să o mai vedem, măcar o dată, pe UTA jucând în cupele europene. Suntem o generație care am prins doar cinci campionate în prima divizie, al șaselea fiind cel în curs. Părinții noștri au avut parte de așa ceva. Ei au văzut-o pe UTA campioană, de două ori, au văzut-o pe UTA eliminând marele Feyenoord, dar mai apoi și pe Setubal, Salzburg, sau acel egal de pe terenul lui Tottenham.

Contextul acelei duble cu Feyenoord a fost unul cu totul special. Înainte cu un an, UTA participa pentru prima dată în Cupa Campionilor Europeni după titlul cucerit în 1969. În primul tur juca cu Legia Varșovia și după ce Domide a deschis repede scorul la Arad, „leșii” au marcat de două ori și practic și-au asigurat calificarea. În retur, UTA pierdea cu 8-0 după un meci a cărui poveste mai circulă și astăzi despre anumite vitamine administrate de doctorul Albu la pauză care nu și-au făcut efectul la timp… UTA nu doar că s-a făcut de râs ci a făcut întreg regimul comunist de râs, astfel că mai marii vremii au decis să fie suspendată din meciurile europene pe termen nelimitat. A început următorul campionat și UTA suferea încă după rușinea de la Varșovia. A pierdut cu 1-4 la Craiova și cu 0-6 la Dinamo, că tot aminteam de acest duel, și a ajuns pe locul 10 în campionat. La finalul turului a mai urcat cinci locuri dar tot era departe de Rapid, la 6 puncte în condițiile în care se dădeau două puncte la victorie. Echipa lui Coco Dumitrescu a avut însă un retur de vis, a câștigat opt meciuri consecutiv, cu Rapid, cu Craiova, cu Steaua sau Dinamo, și a ajuns în fața Rapidului. Finalul acelui campionat s-a jucat după Mondialul din 70, acolo unde UTA a avut doi reprezentanți, Gornea și Domide, dar niciunul nu a fost folosit. UTA a jucat meciul pentru titlu acasă, cu Steagul Roșu Brașov, și a câștigat cu 3-1 prin „dubla” lui Domide și prin golul lui Axente. A fost cel de-al șaselea titlu și ultimul din istoria de 75 de ani a clubului înființat în 1945 de baronul Francisc von Neuman.

În cupele europene, sorții au fost cât se poate de cruzi cu UTA, dar acest lucru se știa încă înainte de finalul campionatului pentru că tragerea la sorți s-a făcut dinainte. În primul tur al Cupei Campionilor Europeni urmau să întâlnească chiar campioana continentală Feyenoord. După rușinea de la Varșovia, cu acel 0-8, ce ne mai aștepta?

Olanda încă nu era o mare echipă a Europei. Nici măcar nu a fost prezentă la Mondialul din 70, acolo unde România lui Angelo Niculescu a fost. Dar Olanda dădea deja echipe mari. Feyenoord a fost deschizătoare de drumuri cu acel trofeu cucerit în 1970, iar Ajax avea să câștige acest trofeu în următorii trei ani.

Foto: UTA pe aeroportul din Rotterdam

UTA se prezenta cu un mix de jucători cu experiență și alții tineri dar foarte talentați. Coco Dumitrescu miza pe experiența lui Gornea, Lereter și a lui Pojoni, dar și pe talentul lui „Broși”, al lui Domide sau Axente, pe puterea de luptă a lui Gabi Biro sau Petescu și pe eficiența lui Otto Dembrovschi, cel care a marcat 15 goluri, pe toate în retur, în campionatul în care UTA a cucerit titlul.

Arădenii s-au deplasat la Rotterdam și au reușit un egal istoric pe „De Kuip” în fața a peste 50.000 de spectatori. UTA a jucat cu un echipament oferit de gazde. Florian Dumitrescu a marcat golul care avea să-l întipărească definitiv în istoria acestui club legendar. Se întâmpla foarte repede, în minutul 15, iar olandezii aveau să egaleze zece minute mai târziu prin Jansen. Toți cei care ascultau la radio se temeau de un scor fluviu, dar reduta lui Coco a rezistat eroic și urma să joace meciul decisiv la Arad. Un meci pe vechea și legendara arenă „UTA” despre care Coco Dumitrescu le spunea ziariștilor olandezi că este arena de antrenament, pentru că avem și alta mai mare dar e în renovare… Un meci înaintea căruia același Coco Dumitrescu se plângea că are prea mulți bătrâni în echipă, lucru care l-a înfuriat pe Lereter. Dar era tot o chestie de tactică, de îmblânzire a adversarului.

Ziua returului, acea zi de 30 septembrie, va rămâne pentru eternitate o sărbătoare pentru toți cei care iubesc aceste inițiale, UTA. Lumea a luat cu asalt arena, au fost cam 20.000 de oameni. S-a suplimentat numărul biletelor, s-au pus scaune în spatele celor două porți, erau oameni pe garduri, prin afara arenei era plin și toți așteptau „cea de-a opta minune a lumii”. Nu, nu noi arădenii am spus că este cea de-a opta minune a lumii, ci chiar antrenorul lui Feyenoord, celebrul Ernst Happel. „Dacă ne elimină UTA, asta ar echivala cu a opta minune a lumii”, spunea austriacul de pe banca batavilor, unul dintre cei mai mari antrenori din lume la acea vreme.

Și avea să se încheie 0-0… UTA nu a bătut Feyenoordul, dar a fost cel mai frumos egal din istoria acestui club, egalul care scotea din competiție campioana Europei și a lumii, egalul echivalent cu a opta minune a lumii.

A fost fericire la Arad. Suporterii strigau cât îi ținea gura: „Ha! Ha! Happel!”, aceasta fiind o formă de a răspunde la aroganța tehnicianului austriac.

Foto: Coco Dumitrescu, un antrenor legendar, și bucuria unei calificări incredibile

Este o poveste minunată despre un club și o echipă minunată, despre un oraș minunat așa cum era Aradul vremurilor de odinioară, o poveste despre niște băieți minunați. Ei au fost cei 11 care au înfruntat „balaurul”: Gornea – Biro, Lereter, Pojoni, Broșovski – Calinin, Petescu, Domide – Axente, Florian Dumitrescu, Otto Dembrovschi. Și a mai fost unul, Viorel Sima, singurul jucător care a intrat pe parcurs în cele două meciuri. În minutul 85 al meciului de la Rotterdam l-a înlocuit pe Petescu, iar la Arad a intrat în minutul 65 în locul lui Calinin. Și putea chiar marca în ultimele minute ale jocului…

Este povestea pe care regret că nu am trăit-o, este povestea pentru care aș da ani din viață ca să fi putut face parte din ea fie și numai ca figurant printre cei 20.000 de mii de oameni din tribunele vechii și legendarei arene UTA.