joi, 28 martie, 2024

Special Arad Logo

    Politică de „ezermeșteri”

    Campaniile electorale au avut mereu darul să-mi confirme un lucru aparent inexplicabil. Anume, că majoritatea aspiranților la cele mai înalte funcții în stat sau în propria urbe nu au nici cel mai insignifiant simț al propriei valori. Să luăm, de pildă, un candidat X oarecare. În viața de zi cu zi e un slujbaș mărunt într-o firmă oarecare, activează pe la partid de-o bună bucată de vreme, nici prea-prea, dar nici foarte-foarte, n-are nici cea mai mică idee despre cum funcționează administrația publică, fiindcă n-a avut curiozitatea să arunce un ochi peste Codul Administrativ și, oricum, chiar dacă ar fi făcut chestia asta, tot n-ar fi înțeles mare brânză, fiindcă limbajul juridic nu e neapărat sectorul lui, ca să nu mai subliniem faptul că, dacă ar ajunge la butoane, or fi destui prin administrația aia care să-i „facă cu roșu” ce e de reținut și ce nu. El, așadar, nu are idei constructive pentru orașul care ar putea deveni plastilină în mâinile lui (dacă ar fi votat), dar de ce să și aibă, când are idei destule partidul?! În fond, el este trimisul partidului spre poziția aceea, astfel că nu contează că nu știe, nu „vede” și – până la urmă – nici nu poate. Nu contează nici că nu are habar să vorbească liber (deoarece „n-are vorbele la el”, ele rămânând, cuminți, în cărțile pe care nu le-a citit niciodată), să transmită un mesaj unei mulțimi interesate, să scrie corect pe rețelele de socializare sau să răspundă spontan la o întrebare zburată, în te miri ce context, din gura vreunui ziarist atent. Ba, el știe că nu știe, dar, cu toate acestea, candidează. El e CANDIDATUL! A fost ALES să reprezinte partidul în cursa cutare, fiindcă partidul a cugetat cu atenție și s-a oprit asupra lui pentru că are notorietate, iar notorietatea e singura care contează în astfel de competiții. NU importă nici măcar CUM și-a dobândit notorietatea. În cazul lui, publicul l-a reținut pentru că, la un moment dat, a găsit un portofel cu 1000 de lei în el și l-a predat la poliție, bineînțeles, după ce a sunat pe la toate televiziunile locale și centrale să-și facă gestul cunoscut. Nu contează că dacă suma ar fi fost mai însemnată ar fi trecut întâmplarea sub tăcere și s-ar fi bucurat de o vacanță fastuoasă prin insulele grecești. Doar nimeni nu știe cum e el acolo, în interior. El însă ȘTIE. Și se simte bine în nimicnicia lui. El ar fi putut trăi foarte bine cu el însuși dacă ar fi procedat așa, fiindcă el chiar nu e de vină pentru neatenția unora sau altora. Când însă dintr-o întâmplare banală poate ieși ceva, nu stai să cugeți. Acționezi strategic și te faci cunoscut. Până la urmă, ĂSTA e marele său merit: oportunismul; iar pentru că-l are, chiar poate aspira la o funcție având această trăsătură de caracter. Notorietatea, nu-i așa, indiferent cum a fost obținută, trebuie fructificată; ea are darul să se transforme, în preajma alegerilor, într-un portofoliu valoros, care te propulsează, așa neștiutor și tălâmb cum ești, în poziția de candidat. După care, desigur, nu mai trebuie decât să apari peste tot, să citești niște texte scrise de alții –  dacă nu poți s-o faci cum trebuie invoci emoțiile momentului înălțător pe care tocmai îl străbați – să strângi mâinile bătrânilor și pe-ale mamelor cu copii în brațe, fiindcă sunt cei mai conștiincioși alegători și să promiți, fără să clipești, tot ce ți-a subliniat strategul partidului prin discursuri, lucru deloc greu, după una, două sau chiar trei citiri. În fond, sunt chiar lucrurile pe care tu te angajezi să le faci dacă ajungi la cârmă, astfel că e de preferat să-ți reții din timp planurile de viitor.

    Problema adevărată apare însă după ce oamenii, încă impresionați de gestul tău încărcat de semnificații (acela cu predarea portofelului la poliție, pentru cititorii în diagonală), te aleg și se aștern pe așteptat. Ei știu un lucru: dacă TU zici, cu siguranță că și FACI. Doar ai făcut odată un lucru măreț (pe acela cu predarea portofelului la poliție, știți voi!), astfel că lucrurile grandioase pe care le așteaptă cetățenii de la tine nu au cum să nu apară. Cumva însă, ele se lasă așteptate. Și nici Partidul nu pare că mai ține minte ce ți-a scris în lista de promisiuni, ca să te vadă ajuns unde ai ajuns. Partidul, după ce te-a propulsat pe scaunul cutare, are altă treabă. Una urgentă și destul de singulară ar fi să-ți transmită niște liste cu oameni „știi tu, cu de-ai noștri”, cărora să le așterni niște covoare roșii spre niscaiva posturi călduțe de care tu, acum căpetenie cu acte în regulă, dispui fără restricții. După care chiar te trezești singur și neajutorat, fiindcă partidul cam atât a avut de făcut în ce te privește. Iar tu, cu muntele de responsabilități și probleme în față, te pierzi în amănunte și lași orașul să geamă, pentru că nu ȘTII, nu ai VIZIUNE, nu ai PLANURI, nu ÎNȚELEGI unele rosturi; toate, pentru că nu ai avut puterea să spui, de la bun început, că NU POȚI să candidezi, că nu te PRICEPI, că e o pălărie mult prea uriașă pentru tine și că nu poți să te arunci cu capul înainte în așa ceva fără o minimă autoevaluare, decență și moralitate. Că nu poți să nu-ți vezi limitele. Că nu poți să spui că POȚI, fără să poți, de fapt. Că nu e normal să te arunci orbește în hău, ca o marionetă căreia i s-au rupt brusc niște sfori, în condițiile în care știai, în forul tău intim, că nu poți duce o cușmă de lână grea pe creștetul capului, tu fiind obișnuit doar cu o pălărioară ușoară, de vară.

    Concluzia e simplă și tristă, ba chiar dureroasă pentru nația noastră: regresul permanent este în primul rând rezultatul faptului că nu avem simțul propriilor competențe. Nu poți să accepți să fii, de pildă, ministru al învățământului, apoi al transporturilor, apoi al internelor, ba chiar al dezvoltării, doar fiindcă ești „om de partid” și te recomandă loialitatea sau cine mai știe ce alte fapte de „arme”. Nu poți să spui „da, de acord, primesc funcția cutare”, când ești propulsat într-o poziție despre care știi clar că nu cunoști mai nimic, spre deloc. Nu poți să te angajezi într-o competiție pentru o funcție pe care nu o înțelegi. Nu poți să spui da, atunci când lista propriilor tale capacități e mai consistentă în partea cu argumentele contra. Să fii conștient de propria capacitate este un „must”, vorba americanului, de care candidații de azi nu par a fi conștienți, iar populația, la rându-i, nu pare nici ea prea curioasă de motivul pentru care ar vrea să ajungă dulgher un individ care n-a ținut în mână, măcar o singură dată, un ciocan. Oare cât de greu le e unora să pronunțe, răspicat, vorbe ca „nu știu, nu pot, e prea mult pentru mine, nu aș face față”? Până la urmă, dezastrele care se văd cu ochiul liber sunt rezultatul ipocriziei celor care, orbiți de poziții și avantaje, acceptă orice funcție fără să admită că nu știu, nu pot, nu au pregătirea necesară și nu fac față. Măcar de-am avea puterea să taxăm tupeul, obrăznicia și îndrăzneala neputincioșilor care s-au cocoțat pe diverse liste și funcții considerând că pot, fără să-i recomande însă „nici vocea și nici talentul”.

    Tata, un fin observator, are o vorbă: în politică n-ai voie să fii „ezermeșter”! Cumva însă, în România valorile sunt răsturnate. Au acces ezermeșterii, vreme în care profesioniștii adevărați sunt înghesuiți în băncile lor, de coatele celor care veșnic ies în față… doar fiindcă le știu pe toate.

    • Ezermester = (lb. maghiară) om bun la toate

     

     

     

     

     

     

     

    Urmărește Special Arad și pe Google News, Twitter, LinkedIn și Instagram!

    Distribuie articolul

    Comentarii

    1. ”Măcar de-am avea puterea să taxăm tupeul, obrăznicia și îndrăzneala neputincioșilor care s-au cocoțat pe diverse liste și funcții considerând că pot, fără să-i recomande însă „nici vocea și nici talentul”.”
      Dar nu avem puterea. Nici dacă 100% din cetățeni ar vrea NU s-ar putea face nimic fiindcă, în relitate ei se aleg pe ei. Ei se aleg între ei pe liste și ne bagă nouă sub nas listele lor din care noi NU PUTEM selecta niciun candidat și astfel, vrei nu vrei, suntem constrânși să-i votăm tot pe ei, adică să-i confirmăm (termenul ”a vota” implică cu necesitatea dreptul de a alege, ori noi nu-l avem. Noi putem alege între o listă sau alta dar nu putem să alegem în interiorul listei).
      Și asta este o deficiență a sistemului electoral care nu deranjează pe nimeni și noi toți, din prostie, comoditate sau lașitate, le tot prelungim mandatele nemeritate și pline de privilegii pentru ca apoi, ei, să vină și să ne bage pe gât că ei sunt aleșii nostrii și că noi i-am fi împuternicit.
      Ne regăsim în situația clasică a unei democrații simulate, nereale, false.

      +11 voturi
      +1
      -1

    Lasa un raspuns pentru Alina

    0 + 4 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.