Cu siguranță vă mai amintiți cu câtă nerăbdare așteptam, în primii doi, trei ani de după nebunia din decembrie ’89, privatizarea sistemului de Sănătate din România. Sigur, nu chiar a întregului sistem – ce știam noi, atunci, cum e cu sistemele astea?! – dar așteptam cabinetele medicale private, clinicile private, chiar spitalele private, cu speranța că apariția acestora vor molipsi sistemul public, „de stat”, îl va motiva să-și elimine toate tarele care l-au făcut neperformant, periculos, nefrecventabil. Încă mai visam la binefacerile concurenței și, de ce n-am recunoaște?, la conștiința profesională a celor ce formau organismul sanitar românesc.

Ei bine, au apărut, dar aproape nimic din ce speram atunci, în primii ani de după decembrie ’89, nu s-a împlinit. Întreaga „sănătate” a intrat sub aripa politicului și astfel, din reglementare în reglementare a ajuns un sac fără fund, în care ar putea intra tot P.I.B.-ul României, dar tot nu i-ar ajunge pentru a perfroma, tot subfinanțat ar fi.

Sigur, există și oameni serioși în sistem, profesioniști dedicați meseriei, există instituții medicale „de stat” performante, îngrijite, sigure, după cum există seriozitate și profesionalism în partea privată a sistemului (chiar mai mult decât la „stat”). Din păcate însă, așa cum este conceput întregul sistem, partea de „stat” nu este cababilă să-și țină specialiștii decât dacă le acceptă „concubinajul” cu partea privată. Nu vreau să intru în amănunte, dar nu cred să existe vreun cadru medical onest care să nu recunoască efectul nociv, în special pentru partea de „stat” a acestui amestec privat – public.

Pe de altă parte, sectorul medical privat este, în cea mai mare măsură, „mufat” la banii publici distribuiți prin Casele județene de Asigurări de Sănătate (CJAS), fapt care a dus la un altfel de „concubinaj” privat – public, de natură economică. Mulți vor spune că de acest „concubinaj” beneficiază în primul rând pacienții mai puțin bogați (adică, imensa majoritate a românilor) care în acest fel au acces la serviciile de calitate din zona privată. Eu îmi permit să susțin că nu-i chiar așa. Accesul la banii publici a relaxat sistemul privat care nu mai simte niciun fel de concurență din partea sistemului public, oricât ar încerca acesta din urmă să se reformeze – și-apoi, cum să se reformeze, dacă interesul colectivității medicale este de a funcționa, cu bani publici, ambele părți, pentru că ambele plătesc salarii? Prin urmare, partea privată, scăpată de orice concurență și sigură pe banii de la CJAS, își permite luxul să crească prețurile pentru servicii până unde vrea. Lux pe care nu și l-ar permite dacă ar câștiga doar din ce plătesc pacienții pentru serviciile oferite. Fără bani publici, patronatul ar fi nevoit să angajeze manageri foarte competenți, care să știe să atragă cadre medicale foarte bine pregătite, pacienți dispuși să plătească și, din toate astea, să obțină profit. Or, pentru asta nu ar putea practica prețuri „de heroină”. Și mai este o problemă. În general, în zona privată, dincolo de actul medical propriu-zis, relația cu pacienții este apropiată de normal, adică de nota maximă, pentru că așa consider că trebuie să fie relațiile în domeniul serviciilor. Și totuși, sunt și excepții…

La sfârșitul săptămânii trecute am avut două experiențe la Genesys. Una, la chirurgie plastică, unde am întâlnit un medic atent și comunicativ, cum, din păcate, se întâlnesc destul de rar. Îmi spunea mereu ce urma să facă în secundele următoare, mă pregătea în caz că ar urma să simt vreo durere, îmi explica ce și de ce face, pe scurt, m-a făcut să mă simt protejat și chiar important, oricât de anonim eram. O plăcere – mă rog, cât poate fi de plăcut la chirurgie.

Apoi, urma să-mi fac programarea pentru o radiografie care, după cum mi s-a spus la ghișeu, nu se poate face decât telefonic. Destul de ciudat, dar m-am conformat, fără să banuiesc măcar că urma să simt una dintre cele mai grele umilințe din ultima vreme. Mi-a răspuns o voce de femeie care, aflând că am trimitere de la medicul de familie, deci plata urma să se facă prin CJAS Arad, mi-a spus că poate să mă programeze peste cinci sau șase luni. Adică, prin aprilie sau mai 2023. Da, este umilitor pentru cineva care a plătit contribuții la „sănătate” vreo 40 de ani, să i se spună că poate fi programat pentru o radiografie peste o jumătate de an! Și, cu siguranță, nici la celelalte clinici sau laboratoare private nu-i altfel – este o bănuială bazată pe niște informații primite de la alți pacienți, dar neverificate, după cum spuneam. Decât astfel de „programări”, mai bine să spună direct că nu mai fac radiografii prin CJAS. E mai puțin umilitor și, poate, mai cinstit – necinste a fost înlăturarea concurenței laboratoarelor de imagistică de „stat”, dar pe-atunci nu își permiteau să facă programări din șase în șase luni. Pentru că voiam să fac respectiva radiografie în această viață, am renunțat la beneficiul de asigurat și m-am programat, pe bani. Dar mă tot întreb ce fac alții, mai puțin norocoși ca mine? Ce fac cei care, poate, nu au bani să-și plătească radiografia și nici destulă sănătate pentru a aștepta o jumătate de an?

Iată de ce am spus – și voi mai spune ori de câte ori voi avea ocazia – că „mufarea” la banul public a instituțiilor medicale private a făcut mai mult rău decât bine. Așa cum a făcut rău și celorlalte domenii economice aflate în „portofoliul” politicului. De exemplu, construcțiile de rețele ori de drumuri. S-a ajuns până acolo încât, ca într-o lume pe care o numim mafiotă, s-au împărțit zonele de influență, fiecare firmă agreată își știe țâța la care se mufează și, măcar cu aproximație, volumul de lapte pe care îl poate suge. Desigur, știe și cât cașcaval trebuie să ofere pentru a avea țâța asigurată.

Firmele astea, deși organizate după reguli private sunt, de fapt, bugetare. La fel ca teatrele, filarmonicile sau polițiile locale. Cu diferența că, deși trăiesc doar din bani publici, după ce-i încasează scapă de orice restricții privind modalitatea de cheltuire. La poliția locală, de exemplu, nu se poate chiar așa, trebuie un pic de muncă, de imaginație, de ceva achiziții sau trebuie să știi să profiți de toate oportunitățile pe care un Consiliu local adormit în vot și un primar protector ți le oferă.

Poliția locală din Arad, jucăria numiților Bibarț, Toma și Gudiu are peste 800 de garduri, care au costat o căruță de bani (poate mai puțin de 100.000 de euro sau, poate, ceva mai mult). Consilierii locali, deși greu de crezut că știau ce-i cu gardurile astea și la ce folosesc, au adoptat o hotărâre prin care Poliția locală le poate închiria contra cost. Foarte bine, vor spune, pe bună dreptate, cei care văd în închiriere o sursă de bani la buget pentru Arad. În mod normal – într-o administrație normală și aplecată spre respectul față de lege, bugetul alocat instituțiilor din subordine se diminuează cu suma ce urmează să fie obținută din astfel de închirieri, de exemplu. În cazul Poliției locale nu am reușit să identific o sumă ce-ar urma să fie obținută din închirieri. Mă rog, o fi o scăpare. A mea sau a Poliției locale – administrația, se știe, este perfectă, deci nu poate scăpa nimic. Doar că Aradul este plin de garduri, scăpate pentru organizarea de șantier pe străzile în care se lucrează de zor sau de altceva (nu spun ce, pentru că suntem în Post). Am primit de la un cetățean peste 50 de fotografii de pe străzile pe care sunt plantate gardurile Poliției locale dar nu le publicăm pentru că, oricum, sunt vizibile peste tot, de parcă Aradul ar fi sub asediul Poliției locale.

Deci, după ce că firmele constructoare sunt licitate așa cum se știe, după ce că tarifele la lucrări sunt așa cum sunt și până la sfârșitul contractului se mai umflă, mai sunt ajutate și cu garduri de protecție. S-a băgat în seamă Poliția locală sau a fost decizia Primăriei de a „închiria” aceste garduri? La urma urmei, nici nu are importanță. La câte plimbări televizate face primarul prin oraș era imposibil să nu le fi văzut. Și este chiar greu de crezut că nu și-a dat seama că acele garduri, inscripționate, nu sunt ale firmelor cu care a făcut contracte.

Încerc un mic rezumat. Consiliul local aprobă cumpărarea, din banii arădenilor, peste 800 de garduri de care Poliția locală zicea că are nevoie pentru activitățile ei (dacă s-au achiziționat fără arpobarea CLM, avem o altă problemă, la fel de mare). Doar că aceasta, cu îngăduința primarului și slobozenie de la consilierii municipali (dezinteresați de Arad), le-au dat unor firme private care primesc, în baza unor contracte semnate de Primărie, bani pentru organizare de șantier (activitate care înseamnă inclusiv asigurarea perimetrului construcțiilor), bani proveniți tot de la arădenii plătitori de taxe și impozite. Ceea ce se numește abuz și prejudiciere, dacă nu cumva se dovedește că s-au dat cuiva, totuși, ceva bănuți extra-contractuali. S-ar părea că prin alte părți, primari și șefi de poliții locale ar fi fost condamnați penal pentru chestiuni mai puțin păguboase. Totuși, nu lăsați speranțele să înmugurească, deocamdată organele de cercetare penală nu au slobod pentru liberali. Nu în Arad.

Ăstimp, un grup de suporteri cu UTA-n suflet – printre puținii arădeni cu artitudine – au mondializat mesajul de „dragoste” pentru cei ce mafiotizează această echipă. Așa că, un mesaj de la Arad, să se-știe-n toată FIFA, cine-s capii mafiei fotbalului arădean. Bine, măi, băieți, dar numa-n fotbal și-a băgat coada mafia asta?